Definita cuvantului reduplica
REDUPLICÁ, redúplic, vb. I. Tranz. A dubla. ♦ (Fon.) A repeta unul sau mai multe foneme din rădăcina unui cuvânt, pentru a da cuvântului altă valoare morfologică sau stilistică sau pentru a forma un cuvânt nou. – Din lat. reduplicare.

Sursa: DEX '98
Cuvinte ce rimeaza cu reduplica
Daca „a priori” este de provenienta latina, de ce ar fi „aprioric” de provenienta germana? Numai pentru ca l-ati gasit la Kant ? O fi el „inainte de orice experienta”, dar aici lipseste si ratiunea... Vezi definitia »
REEDUCÁ, reedúc, vb. I. Tranz. A îndrepta educația (greșită) a cuiva; a da cuiva o nouă educație. ♦ A deprinde un infirm să se folosească din nou de acea parte a corpului sau de acea facultate psihică ce a suferit un traumatism sau un accident. ♦ A deprinde un infirm cu o nouă meserie (adecvată situației sale). – Din fr. rééduquer. Vezi definitia »
împăcá (împác, împăcát), vb.1. A restabili raporturi de prietenie, de înțelegere cu cineva. – 2. A liniști, a potoli, a calma. – 3. A mulțumi, a satisface. – 4. A pune de acord, a conveni. – 5. (Refl.) A face pace. – 6. (Refl.) A se învoi, a se conforma. – 7. (Refl.) A se înțelege, a trăi în bună înțelegere, a se avea bine. Lat. pacāre (Pușcariu 783; Candrea-Dens., 1298; REW 6132; DAR), cf. alb. paḱoń, it. pagare, prov., sp., port. pagar, fr. payer. Sensul etimologic se conservă numai în rom. și în alb.; compunerea cu pref. în- trebuie să se fi făcut în cadrul limbii rom. Cf. pace. Der. împăcăcios, adj. (care împacă); împăcătură (var. împăcătoare), s. f. (înv., împăcare); împăcăciune, s. f. (reconciliere); neîmpăcat, adj. (implacabil). Vezi definitia »
REVALORIFICÁ vb. tr. a valorifica din nou, a repune în valoare. ◊ a reconsidera (un autor, o operă). ◊ a aduce (piese etc.) uzate în stare de funcționare. (< re1- + valorifica) Vezi definitia »
mestecá (méstec, át), vb. – A amesteca. Lat. *mixticāre (Pușcariu 1063; Candrea-Dens., 1085; Iordan, Dift., 123; REW 5398a), cf. alb. meštekuem, it. mestare, abruz. (am)misteka, cf. amesteca.Der. mestecător, adj. (înv., răsculat; care amestecă); mestecător, s. n. (bătător, mai); mestec, s. n. (înv., amestec); mestecătură, s. f. (amestec, dezordine); mestecuș, s. n. (bătător; băț pentru a amesteca porumbul fiert); mestecău, s. n. (Trans., făcăleț; Arg., gură, plisc). Vezi definitia »
Căutați cuvinte ce încep cu litera: A Ă Â B C D E F G H I Î J K L M N O P Q R S Ș T Ț U V W X Y Z