Definita cuvantului splină
SPLÍNĂ, spline, s. f. 1. Organ anatomic intern, moale și spongios, de culoare roșie-violetă, situat în partea superioară stângă a cavității abdominale, care produce limfocite, anticorpi, depozitează sângele etc. ◊ Loc. adj. Fără splină = (despre animale) care este rezistent la fugă, care nu obosește; (despre oameni) care muncește intens fără să obosească. ◊ Expr. A i se pune cuiva splina =a simți dureri acute la splină, din cauza fugii, a mersului repede etc. 2. Plantă erbacee cu frunze în formă de splină (1) și cu flori galbene-aurii; splinuță (1) (Chrysosplenium altrenifolium). – Din ngr. splína.
Sursa: DEX '98
Sursa: DEX '98
Cuvinte ce rimeaza cu splină
ROTOTÉCĂ, rototeci, s. f. Catalog mecanic cu fișe puse pe plăci situate într-o tobă rotativă, care pot fi consultate fără a fi scoase de la locul lor. – Din fr. rotothéque. Vezi definitia »
IZOMORFÓZĂ s. f. 1. uniformitate morfogenetică. 2. regenerare a unui organ vegetal în forma inițială. (< fr. isomorphose) Vezi definitia »
gloátă (gloáte), s. f. – 1. Mulțime. – 2. Droaie, puzderie. – 3. Adunătură, plebe. – 4. (Înv.) Poliție locală, trupe de infanterie formate din țărani fără pregătire militară specială, a căror recrutare era decretată în cazuri de urgență. – 5. (Trans., Bucov.) Familie. Sl. (bg., sb., cf., slov.) glota (Miklosich, Lexicon, 120; Cihac, II, 129; DAR), cf. pol. gołota › holotă, s. f. (Mold., înv., „mulțime”), și sb. glota „familie”. – Der. glotaș, s. m. (soldat din poliția locală; copil, prunc); îngloti, vb. (a aduna, a concentra; a înrola; a îngrămădi; a publica), înv. Vezi definitia »
BRÚMĂ1 s. f. 1. Cristale de gheață care se formează noaptea pe plante, pe pământ sau pe suprafața corpurilor libere, în urma scăderii temperaturii sub zero grade. ◊ Compus: (reg.) floarea-brumei = brândușă. 2. (Pop.) Chiciură, promoroacă. 3. Strat fin alburiu care acoperă unele fructe (sau plante). 4. Fig. Cantitate mică de... ◊ Expr. Ce bruma... sau bruma ce..., ce brumă de... = nimica toată, puțin. – Lat. bruma. Vezi definitia »
páliță (pálițe), s. f. – Par, nuia, vargă. – Var. (Olt.) păleață, (Munt.) păleacă, peleancă. Sl. palica (Miklosich, Slaw. Elem., 35; Cihac, II, 241; Conev 65), cf. sb., cr., slov., ceh., rus. palica, pol. paliczka, mag. pálcza. Var. arată o încrucișare cu a păli „a lovi”. E dubletul lui palțău, s. n. (Trans., băț) din mag. pálca (Mîndrescu 95). Vezi definitia »