inímă (ínimi), s. f. – 1. Organ intern musculos central al aparatului circulator, situat în partea stîngă a toracelui. – 2. Acest organ considerat ca sediu al sentimentelor, suflet. – 3. Bunătate, sensibilitate. – 4. Organ central, mijloc, parte internă. – 5. Partea din mijloc a căruței, care leagă osia de de dinainte cu cea de dinapoi. – 6. Bărbăție, curaj, îndrăzneală. – 7. Principiu vital, spirit. – 8. As de cupă. – 9. Grup central de patru bobi sau boabe folosit de vrăjitoare. – 10. Stomac, pîntece, burtă. – mr. inimă, megl. inimă. Lat. anima (Diez, I, 26; Candrea-Dens., 866; REW 475; Densusianu, GS, II, 6; Rosetti, I, 173), cf. it. anima, prov., cat. arma, fr. îme, sp., port. alma. Trecerea de la „suflet” la „inimă” apare numai în rom., cf. totuși animus „inimă” întro glosă de la Toledo (Castro 162).Sensul de „pîntece” coincide cu cel al fr. coeur, bg. sărce, gr. ϰαρδιά „parte superioară a stomacului”. Der. inimioară, s. f. (dim. al lui inimă; mosor, bobină); inimușcă, s. f. (vergea din fier care susține mosorul suveicii); inimos, adj. (curajos, îndrăzneț; hotărît, întreprinzător; bun); inimoșie, s. f. (curaj, vitejie, bărbăție); inimoșa, vb. (a da curaj, a însufleți); inima, vb. (a însufleți), formație hibridă după fr. animer. Vezi definitia »

PRÉJMĂ s. f. v. preajmă. Vezi definitia »

LINIÚȚĂ, liniuțe, s. f. Linioară. ◊ Liniuță de unire = a) semn ortografic care servește pentru a marca rostirea împreună a două sau a mai multor cuvinte sau pentru a despărți cuvintele în silabe; b) semn de punctuație folosit pentru a uni două sau mai multe cuvinte legate între ele printr-un strâns raport lexical, morfologic sau sintactic; linioară, cratimă. ♦ (Fam.) Fiecare dintre subdiviziunile gradelor marcate pe un termometru. [Pr.: -ni-u-] – Linie + suf. -uță. Vezi definitia »

MOTOTRICICLÉTĂ s. f. vehicul autopropulsat cu trei roți, pentru mărfuri. (< moto¹- + tricicletă) Vezi definitia »

-ÁZĂ I. suf. „enzimă”. II. elem. (med.) „stare”, „situație”, „condiție”. (< fr. -ase, cf. gr. -iasus) Vezi definitia »