ceáță (céțuri), s. f. – 1. (Înv.) Nor, negură, albeață care întunecă vederea. – 2. Negură, pîclă. – 3. Praf care acoperă unele fructe proaspete. Lat. vulgar. *caecia „albeață a ochiului” de la caecus „orb” (Pușcariu, Conv. Lit., XXXVII, 598; Densusianu, Rom., XXXIII, 74; Pușcariu 359; Candrea-Dens., 308; Densusianu, Hlr., 158; REW 1467; Iordan, Dift., 45; DAR). Der. de la caecus, întrevăzută încă de autorii Lexiconului de la Buda, se bazează după Crețu 313 pe un der. *caecitia. Cihac, II, 47, se gîndea la rus. čad „fum”, opinie acceptată de Weigand, BA, III, 108 (‹ bg. čadica), în ciuda probabilității sale reduse. – Der. cețos, adj. (cu ceață); cețoșa (var. încețoșa, cețui), vb. (a se lăsa ceață; a (se) împăienjeni vederea). Vezi definitia »

țăbârcă s.f. (reg.) vin din tescovină. Vezi definitia »

egrétă (egréte), s. f. – Mănunchi de pene, moț. Fr. aigrette, cf. rus. jegret. Vezi definitia »

BRONHOSTENÓZĂ s. f. îngustare într-un punct al arborelui bronhic, care determină dispneea. (< fr. broncho-sténose) Vezi definitia »

HÓTĂ s. f. 1. partea de sus, evazată, a unei vetre. 2. construcție de zid, de metal etc. deasupra unei surse de gaze pentru a le colecta și evacua printr-un coș de ventilație. (< fr. hotte) Vezi definitia »