SEGREGÁ vb. I. 1. intr. (Despre elementele unui aliaj) A se separa neuniform prin răcire de la o temperatură înaltă, bazat pe diferența dintre punctele de topire ale elementelor. 2. refl. (Despre componenții unui material) A se separa. [P.i. 3,6 -gă. / < lat. segregare]. Vezi definitia »

DÉNGA s.f. (Med.) Febră epidemică din regiunea tropicelor, provocată de un virus transmis prin intermediul unui țânțar. [< fr., sp. dengue]. Vezi definitia »

băgá (bág, át), vb. – 1. A înjuga animalele. – 2. A supune, a prinde, a pune sub ceva sau sub cineva. – 3. A (se) pune la dispoziția cuiva, a (se) angaja într-o slujbă. 4. A pune în inferioritate, a obliga. – 5. A înfrînge, a supune, a învinge. – 6. A pune înăuntru, a introduce, a vîrî. – 7. A pune, a șeza. 8. A (se) pune la mijloc, a se interpune. – 9. A interveni, a (se) amesteca în ceva, a (se) amesteca în ceva, a-și vîrî coada. – Mr., megl. bag, bagari. Dacă scara de valori semnalată aici corespunde, cum credem, evoluției istorice și cronologice a cuvîntului, etimonul său ar putea fi lat. bῑgāre, de la bῑga ‹ bis iuga. Considerăm drept semnificație primară cea care mai păstrează încă în expresia a băga în plug, a băga în cîrd. De la ideea de „a pune la jug” s-a putut trece firesc la cea de „a prinde” în general, ca la Cantemir: silea să-l bage la mînă. De altfel, evoluția semantică pare normală; ar putea fi comparată cu cea a lat. inchoare, de la co(h)us „parte a jugului”. Bῑga a lăsat descendenți în limbile romanice (cf. REW 1096); nu se menționează însă nici un reprezent al lui bῑgāre, a cărui formă apare în dicționare. Fonetismul, regulat din punctul de vedere al rom. (cu modificarea vocalei atone, sub influența labialei anterioare, cf. măsură, păcat, bătrîn), prezintă dificultăți în dialecte, unde s-ar presupune un rezultat *begari sau *bigari. Este de presupus că vocala atonă a suferit, în mr. și în megl., o schimbare accidentală, fie datorită vocalei următoare, fie influenței altui cuvînt, ca de ex. gr. βάλλω › βάξω. Întrebuințarea acestui ultim cuvînt coincide perfect cu cea din mr., astfel încît βάξω a putut fi propus ca etimon al rom. (Cihac, II, 638), chiar dacă această ipoteză este insuficientă sub toate aspectele. Cf. și ngr. μπήγω „a pune, a introduce”. Nici una din explicațiile propuse anterior nu pare a fi reținut atenția specialiștilor. În afară de Cihac, se cuvine să menționăm ipoteza lui Miklosich, Slaw. Elem., 8, care consideră cuvîntul ca provenind din fondul autohton. DAR și Candrea îl dau drept necunoscut, iar Philippide, II, 697, îl consideră de origine obscură. G. Meyer, IF, VI, 115, REW 880 și Rohlfs, Differenzierung, 29, îl leagă de un radical romanic *bag › prov. baga, de unde fr. bague, bagage. Se pot adăuga părerile lui Scriban, care explică prin sl. badati „a găuri” cuvîntul rom.; Giuglea, Dacor., II, 374, care pleacă de la longob. bauga „fiare, lanțuri” („begrifflich und formell schwierig” REW 880); Pascu, Arch. Rom., X, 473, care pleacă de la bg. bakan. Vezi definitia »

DEJUGÁ, dejúg, vb. I. 1. Tranz. A scoate boul din jug. 2. Intranz. Fig. (Rar) A ajunge sau a se opri undeva; a poposi, a se așeza. – Lat. *disjugare. Vezi definitia »

adăogá (-áog, -át), vb. – A mai pune peste, a da în plus, a spori. – Var.adaoge, adăuga, adăugi. Mr. adavgu (adapșu, adăvgat), megl. daug (dauș). < Lat. adaugĕre, care s-a păstrat numai în rom. (Pușcariu 10; Candrea-Dens., 16; REW 149; DAR); cf. v. fr. aoire, v. prov. azaut. Ca și în alte cazuri, -ĕre trecuse la -ēre din lat. vulg. Forma adaugere este vie încă în rom., dar astăzi se preferă forma de conjug. I. Totuși, aceasta din urmă este relativ recentă, și DAR (1913) nu o admite. În sfîrșit, există ca arhaism și o formă adaptată la conj. IV, a adăugi. Oscilația între cele trei conjug. posibile a înmulțit curios formele verbale, mai ales la perf. simplu (eu adăosei, adăusei, adăugii, adăogai, adăugai) și la part. trecut (adaos, adaus, adăogit, adăugit, adăogat, adăugat). În toate cazurile, este de preferat tipul de conj. I. Der. adaos, adj. (adăugat); adaos, s. n. (adăugare, supliment); adăoșag, s. n. (suprataxă, contribuție adițională, desființată în Mold. în 1741; adăosătură, s. f. (adăugare). Vezi definitia »