TRANSIGÉNȚĂ s. f. (Livr.) Atitudine transigentă. – După fr. transigéance. Vezi definitia »

pioncăneálă, pioncănéli, s.f. (reg.) 1. strigătul caracteristic al curcilor; pioncăială. 2. voce sau vorbire cu glas subțire, pițigăiat; pițigăială în vorbire. 3. vorbire înceată, slabă, stinsă; pioncănit. 4. slăbire, topire (de boală sau de bătrânețe). 5. vedere slabă, pioncăială. 6. mocoșire, mocăială. 7. migală, migăleală. Vezi definitia »

făínă (făínuri), s. f. – Pulbere obținută prin măcinarea boabelor de cereale. – Var. (înv.) fărină, (Banat) fănină. Mr., megl. fărină, istr. farirę. Lat. farῑna (Pușcariu 572; REW 3197; Candrea, Éléments, 48; Rosetti, Rhotacisme, 20; DAR), prin intermediul fazelor atestate de var., rezultat al asimilării r-n › n-n și al disimilării corespunzătoare; cf. vegl. faraina, it. farina, prov. farina, fr. farine, sp. harina, port. farinha. Der. faina, vb. (a acoperi cu făină); făinar, s. m. (fabricant sau vînzător de făină), care, după Pușcariu 573 ar fi reprezentant direct al lat. farῑnarius, ipoteză abandonată în DAR; făinar, s. n. (ladă sau depozit de făină); făinăreasă, s. f. (făinar); făinărie, s. f. (magazin de făină); făineală, s. f. (dare prin făină; sulemenire; bătaie); făinos, adj. (ca făina), care, după Pușcariu 574 și DAR provine direct din lat. farinosus; făinoșa, vb. refl. (a deveni făinos; a se pudra, a se sulemeni); înfăina (var. înfăinoșa), vb. (a da prin făină; a pudra; a bate). Vezi definitia »

gúdă (-dă), s. f. – (Trans. de Vest) Cățea. – 2. Prostituată. Pare a fi der. expresivă de la o interj. *gudu (-gudu), paralelă lui cuțu-cuțu, și despre care nu știm dacă s-a folosit pentru a chema sau a mîngîia cîinii, sau dacă mai sugerează această ideea. – Der. guduluș, s. m. (nume de cîine); gudrea, s. f. (nume de cățea); gudră, s. f. (Mold., șmecheră); cutră, s. f. (codoașă), cuvînt care în DAR este considerat că provine din bg. kutra „sărac”, care nu are nuanță depreciativă, iar Scriban din ngr. χύτρα „hîrcă”, dificil din punct de vedere fonetic; gudărie, s. f. (înv., măgulire); gudura (var. guduri), vb. refl. (despre cîini, a se arăta mulțumit; a adula, a măguli, a linguși), mr. gudurire, megl. (găudire), cu suf. expresiv. -ura, cf. flutura (după Șeineanu, Chien, 268, de la *cudura, der. de la coadă; Gaster, Revista critică, I, 31, propunea mag. gedély; după Meyer 133 și DAR, din alb. gudulis „gîdil”, după Șeineanu, Semasiol., 100, din lat. *catulῑre și identic cu gîdila; după Philippide, Principii, 44; Pascu, I, 192; Philippide, II, 663, din lat. *gaudulāre în loc de gaudēre; după Körting 2382, din lat. *conadulāre; după Scriban din lat. *codulāre, de la cauda; după Giuglea, Dacor., II, 886; din got. god- „purcea”, cu suf. germ. -ulo); gudurător, adj. (adulator); gudurătură, s. f. (adulare, lingușire). Vezi definitia »

TONTÍNĂ s.f. Asociație în care fiecare membru contribuie la crearea unui fond comun, din care se plătesc anual supraviețuitorilor rente crescânde. [< fr. tontine, cf. Tonti – bancher italian]. Vezi definitia »