háită (háite), s. f. – 1. Grup de vînători cu cîini și gonaci. – 2. Grup de cîini de vînătoare. – 3. Cățea. – 4. Femeie stricată. Mag. hajta „hăituire, gonire” (Cihac, II, 505; DAR; Gáldi, Dict., 92), din mag. hajtani „a împinge, a hăitui” (Scriban). – Der. haitău (var. haiteu, hăitău, haidau), s. m. (gonaci, hăitaș; văcar; pungaș), a cărui ultimă var. specializată la ultimele sensuri, pare a indica o încrucișare cu haiduc (după DAR, mai curînd cu huidui și haidamac); hăitaș, s. m. (gonaci); hăitaș, s. m. (hăituire; amendă pentru vitele găsite pe terenuri interzise), din mag. hajtás „hăituire”; hăitui, vb. (a stîrni, a goni vînatul spre vînători; a speria, a urmări, a încolți; a străbate), din mag. hajtani (după Skok 73, din rut. hajtuvaty); hăituială, s. f. (goană după vînat); hăituitor, s. m. (gonaci, hăitaș); hăitic, s. n. (ceată de lupi); hăitiș, adj. (cu picioarele strîmbe) din același mag. hajtani, cu sensul special de „a îndoi” (după Löwe 60, din v. mag. hajtás „cotitură”); înhăita, vb. refl. (a intra într-o bandă, a se însoți, a se asocia; a se golăni). – Din rom. provine rut. hajdej (Candrea, Elemente, 404). Vezi definitia »

CICĂLEÁLĂ, cicăleli, s. f. Faptul de a cicăli; reproș repetat făcut cuiva pentru fapte mărunte; cicălire. – cicăli + suf. -eală. Vezi definitia »

HÚDĂ, hude, s. f. (Reg.) Gaură, spărtură (în zid, în gard etc.). – Cf. sl. hadŭ „cale, potecuță”. Vezi definitia »

HEGÍRĂ s. f. Dată la care începe calendarul musulman (16 iulie 622, când a fost strămutat Mahomed de la Mecca la Medina), considerată ca începutul erei musulmane. – Din fr. hégire. Vezi definitia »

PODVOÁDĂ s. f. v. podvadă. Vezi definitia »