bîiguí (-uiésc, bîiguít), vb. – 1. A bîlbîi, a vorbi stîlcit. – 2. A vorbi incoerent, a delira. – 3. A zăpăci, a descuraja. – Var. buigui (cu der. săi). Creație expresivă, cf. bîjbîi. Nu pare convingător etimonul mag. bolyo(n)gni „a greși”, indicat de DAR și de Gáldi, Dict., 86. – Der. bîiguială, s. f. (exprimare fără șir; delir; confuzie); bîiguitor, adj. (bîlbîit; aiurit, zăpăcit); bîiguitură, s. f. (bîlbîială; delir). Vezi definitia »

mrejuí, mrejuiésc, vb. IV (reg.) 1. a urzi (planuri). 2. a mreji. 3. a lega prost un snop. Vezi definitia »

PUDRUÍ, pudruiesc, vb. IV. Tranz. și refl. (Înv.) A (se) pudra (1). – Pudră + suf. -ui. Vezi definitia »

șfiluí, șfiluiésc, vb. IV refl. (reg.) a uza de toate mijloacele pentru a parveni, a se folosi de împrejurări. Vezi definitia »

ștecuí, ștecuiésc, vb. IV (reg.; despre araci) a înfige în pământ. Vezi definitia »