príce s. f. – 1. Cauză, ocazie, pretext. – 2. Litigiu, proces. – 3. Ceartă, gîlceavă. – 4. Opoziție, contradicție. Sl. pritĭča „cauză” (Miklosich, Slaw. Elem., 39; Cihac, II, 290), cf. slov. pritčati se „a se certa”, cr. priča „obstacol”. Rezultatul rom. arată o reducere normală, cf. *potci › poci, și pritce, s. f. (parabolă), înv., din același cuvînt sl. Tiktin combate această der., din considerente care par insuficiente. – Der. prici, vb. refl. (a se certa, a se bate); pricelnic, adj. (înv., certăreț); pricitor, adj. (arțăgos, scandalagiu); pricină, s. f. (cauză, motiv; pretext, ocazie; ceartă, gîlceavă, litigiu), din sl. (bg., sb., slov., rus.) pričina; pricinui (var. pricini), vb. (a cauza, a da prilejul; a pretexta, a se disculpa; refl., a se certa); pricinaș, s. m. (certăreț; parte dintr-un litigiu; acuzat); pricinuitor, adj. (care pricinuiește); pricinuitoare, s. f. (înv., acuzativ); împricina, vb. (a inculpa); împricinat, s. m. (acuzat). Vezi definitia »

preadúlce adj. (înv.; cu valoare de calificativ dat divinității) preaiubit. Vezi definitia »

adúce (adúc, adús), vb. – 1. A lua cu sine un lucru și a veni cu el undeva. – 2. A produce, a da randament. 3. A încovoia, a arcui, a îndoi. 4. A se asemăna. – Mr. aduc (adușu, aduțire), megl. duc (duși), istr. aducu. < Lat. addūcĕre (Pușcariu 28; Candrea-Dens., 518; REW 160; DAR); cf. it. addurre, v. fr. aduir, cat. adur, sp. aducir, v. port. aduzir. Cf. duce. Der. aducător, adj. (care aduce, econom, păstrător); aducătoare, s. f. (înv., targă); aducătură, s. f. (înv., vrajă, magie); adus, s. n. (acțiunea de a aduce, aducere); adusătură, s. f. (contagiere). Vezi definitia »

feríce adj. – 1. Mulțumit sufletește, plin de bucurie. – 2. (S. f.) Fericire, mulțumire sufletească. Lat. Fēlῑcem (Pușcariu 599; Candrea-Dens., 579; REW 3236; DAR). Formele it. felice, sp. feliz sînt neol. Este cuvînt ușor înv., care înlocuiește încetul cu încetul der. fericit. – Der. ferica, vb. (a face fericit), pe care Candrea-Dens., 580 îl derivă de la un lat. *fēlῑcāre; fericăciune, s. f. (înv., fericire); fericat, adj. (înv., fericit); ferici, vb. (a face fericit; înv., a felicita); fericie, s. f. (înv., fericire); fericire, s. f. (mulțumire sufletească, intensă și deplină); fericit, adj. (care se află într-o stare de mulțumire sulfetească intensă și deplină; primul grad de sfințenie acordat cuiva); fericitor, adj. (care umple de fericire); nefericit, adj. (care nu este fericit); nefericire, s. f. (nenorocire, nemulțumire). Der. lui a ferici plecîndu-se de la ferice pare normală; astfel încît nu se înțelege încercarea lui Pușcariu, Dacor., III, 679, de a pleca de la un lat. *fēlῑcĭcāre puțin probabil, cf. REW 3234b. Vezi definitia »

ÍNDICE, (1, 2, 3, 4) indici, s. m., (5) indice, s. n. 1. S. m. Număr, literă sau simbol literal așezat la dreapta sau la stânga (mai sus sau mai jos) față de un număr sau de o literă, cărora le precizează valoarea sau înțelesul. ♦ Cifră din planul economic al statului, al unei întreprinderi sau al unei instituții care arată nivelul de producție cantitativ și calitativ ce trebuie realizat. 2. S. m. Fapt, indicație care, sub forma unui număr, a unei formule sau a unei expresii, înfățișează aspectul unui fenomen, al unei acțiuni, al unei situații etc. ◊ (Fiz.) Indice de refracție = mărime optică ce caracterizează materialele transparente, definită ca raportul dintre sinusurile unghiurilor de incidență și cele de refracție ale unei raze de lumină care pătrunde din vid în mediul respectiv. (Biol.) Indice antropometric = raport procentual între diferitele dimensiuni ale corpului omenesc. 3. S. m. Semn convențional cu care se notează un domeniu de cunoștințe sau o anumită problemă într-un sistem de clasificare după conținut a publicațiilor. Indice de clasificare zecimală. 4. S. m. Ac mobil al unui aparat sau instrument care arată pe o scară gradată valoarea mărimii măsurate. 5. S. n. Index (1). – Din it., fr. indice, lat. index, -dicis. Vezi definitia »