DECÁN, -Ă, decani, -e, subst. 1. S. m. și f. Membru al corpului profesoral universitar însărcinat cu conducerea unei facultăți; grad deținut de această persoană. 2. S. m. Persoană (aleasă dintre avocați) care conducea baroul avocaților. 3. S. m. Persoana cea mai în vârstă sau cu vechimea cea mai mare în anumite corpuri constituite. 4. S. m. (În biserica anglicană) Conducător al unui colegiu de preoți, al unei instituții religioase sau al unui local de cult. Decanul de Canterbury. 5. Decurion. – Din lat. decanus, germ. Dekan. Vezi definitia »

HABÁN, -Ă s. m. f. membru al unei secte baptiste din Hanovra și Renania, din sec. XVII. (< germ. Haban) Vezi definitia »

PIROMÁN, -Ă s. m. f. suferind de piromanie. (< fr. pyromane) Vezi definitia »

POLINEZIÁN, -Ă adj., s. m. f. (locuitor) din Polinezia. ◊ (s. f.) limbă aparținând grupului de limbi malaio-polineziene, vorbită de polinezieni. (< fr. polynésien) Vezi definitia »

colán (coláne), s. n. – 1. Centură, legătură, brîu, cingătoare. – 2. Colier. – 3. Plantă (Botrychium lunaria). – Mr. colane. Tc. kolan „curea” (Șeineanu, II, 141; Meyer 195; Lokotsch 1195); cf. ngr. ϰολάνι, alb., bg. kolan „chingă”. La sensul 2 este vorba desigur de o influență a it. collana, fr. collier; și cuvîntul it. provine din tc. (Battisti, II, 1011). Vezi definitia »