pronúme (pronúme), s. n. – 1. Parte de vorbire care ține locul unui substantiv. – 2. Nume (de familie). – Fr. pronom, tratat după paralelismul nom – nume (după opinia neverosimilă a lui Tiktin, rom. ar fi un calc din rus. prozvanie). Cel de al doilea sens este rezultatul unei duble confuzii, a fr. pronom cu prénom, și sensul de „nume de botez” cu cel de „supranume”; pentru care unii puriști recomandă forma prenume, s. n., care se folosește numai pentru prenumele latine. Vezi definitia »

ASCUȚÍME s. f. 1. Faptul de a fi ascuțit. 2. Fig. Agerime, pătrundere, perspicacitate. ◊ Loc. adv. Cu ascuțime = a) cu hotărâre; b) cu pricepere. – Din ascuți + suf. -ime. Vezi definitia »

DESÍME, desimi, s. f. Însușirea de a fi des², compact sau îndesat; (concr.) desiș (2). – Des² + suf. -ime. Vezi definitia »

FLĂCĂÍME s. f. (Rar) Mulțime de flăcăi. – Flăcău + suf. -ime. Vezi definitia »

ARGĂȚÍME s. f. Mulțime de argați; totalitatea argaților. – Argat + suf. -ime. Vezi definitia »