scălúș (-și), s. m. – 1. Langustă (Locusta viridissima). – 2. (S. n.) Scăunel de vioară. – 3. (S. n.) Căluș. De la căluș, cu s- expresiv. La fel scăloi, s. m. (persoană cabalină), apare în loc de căloi, fără să fie posibil de a-l pune în legătură cu lat. escalonia (Pușcariu, Dacor., III, 660; REW 694). Vezi definitia »

ASCUȚÍȘ, ascuțișuri, s. n. (Adesea fig.) Vârf ascuțit sau tăiș al unui obiect. ◊ Expr. A trece (pe cineva) prin ascuțișul săbiei = a tăia, a omorî (pe cineva). – Din ascuți + suf. -iș. Vezi definitia »

caș (cașuri), s. n. – 1. Produs alimentar din lapte închegat. – 2. Secreție bucală la copii și la puii de pasăre. – 3. (Trans. de Sud) Bucată, fragment. – Mr., megl. caș, istr. cǫș. Lat. caseus (Pușcariu 303; Candrea-Dens., 275; REW 1738; DAR); cf. it. cacio (sard. casu), sp. quoeso, port. queijo. – Der. cășar, s. m. (tipar pentru brînză); cășerie, s. f. (parte a stînei unde se prepară cașul); cășos, adj. (care seamănă cu cașul). – Compară cîșlegi, s. f. pl. (carnaval), mr. cășleadze, cîșleagă, de la caș cu vb. a lega sau mai probabil de la un caseum ligare (Pușcariu 376; DAR; Candrea-Dens., 288), cf. lat. med. casleu „mensis November” în glosele de la Silos 67 și cîrneleagă. De la pl. cașuri provine tc. kașer „caș” (Meyer, Türk. St., I, 56). De la cășar, pe care Pușcariu 304 îl deriva direct din lat. casearius (ipoteză abandonată în DAR), ngr. ϰασσιάρα (Meyer, Neugr. St., II, 75). Vezi definitia »

nérgeș adj. m. (reg.; despre cai) cu șira spinării curbată. Vezi definitia »

rumeguș, rumegușuri s. n. (intl.) individ de cea mai joasă speță. Vezi definitia »