ȚEL, țeluri, s. n. 1. Punct, loc la care cineva vrea să ajungă; p. ext. obiectiv către care tinde cineva, punct final; scop. 2. (Înv.) Punct, semn care se ochește, care trebuie nimerit când se trage cu o armă; țintă. ♦ Cătarea puștii. ◊ Loc. adv. În țel sau în țelul puștii = în bătaia puștii. ♦ Dispozitiv de ochire așezat în interiorul lunetei unei arme. – Cf. germ. Ziel, rus. țel, magh. cel. Vezi definitia »

oțél (oțéluri), s. n. – Aliaj de fier cu carbon. Sl. ocelu (Miklosich, Slaw. Elem., 34; Cihac, II, 234; REW 183), cf. sb., cr. ocal, slov., ceh. ocel, mag. acél. – Der. oțele, s. f. pl. (cocoș la armele de foc); oțeli, vb. (a transforma fierul în oțel; a căli; refl., a trage la măsea); oțelărie, s. f. (turnătorie); oțelos, adj. (de oțel). Vezi definitia »

cel care poate vorbi fara sa-si miste buzele Vezi definitia »

BOTUȘÉL, botușéi, s. m. (Var., Transilv. de N.) Botuș. Vezi definitia »

SALPINGOCÉL s. n. hernie a trompei uterine. (< fr. salpingocèle) Vezi definitia »