FÓȘNET, foșnete, s. n. Sunet ușor produs de mișcarea sau de frecarea frunzelor, a mătăsii, a hârtiei etc.; foșnire, foșnitură, freamăt. ♦ Susur. – Foșni + suf. -et. Vezi definitia »

biét (biátă), adj. – Sărman, nenorocit, nefericit. Cuvîntul are un sens și o întrebuințare particulară, întrucît reprezintă o calitate pur afectivă, atribuită de vorbitor și în nici un caz intrinsecă obiectului (ca în cazul sp. el pobre hombre, față de el hombre pobre). Din această rațiune, nu este posibilă întrebuințarea sa postpusă (*omul biet), decît în apoziție (omul, biet, nu știa... ) caz în care este de preferat uzul invariabil (femeia, biet, nu știa). Nuanța afectivă puternică este evidentă în întrebuințarea curentă a cuvîntului, cînd este vorba de membrii familiei decedați: bietul tata, bietul frate-meu (cf. sp. mi pobre padre). Presupunem că acest caz indică adevărata semnificație a cuvîntului, caz în care se poate recunoaște în el lat. vĕtus „vechi”, care s-a întrebuințat de asemenea din epoca clasică desemnînd „strămoșii, cei morți”. În acest caz, bietul Petre a început prin a însemna „răposatul Petre” și apoi, printr-o asociație de idei firească, „bietul Petre” (cf. și săracul Petre). Fonetismul lui vetus › biet este normal; cf. și it. vieto „trecut, vechi”. Ex. it. arată că acuz. lui vĕtĕrem fusese abandonat încă din lat. vulg., și cuvîntul a fost redus la tipul. decl. a doua. Celelalte explicații încercate pînă acum par destul de improbabile. S-a presupus că este vorba de sl. bĕdĭnŭ (Cihac, II, 13; Pușcariu 201; DAR), în ciuda imposibilității fonetice; de la lat. vietus „ofilit, slab” (Diez; Densusianu, Hlr., 90; cf. REW 9325), în ciuda dificultăților semantice; sau de la lat. biliatus (Giuglea, Dacor., III, 765-7; cf. REW 9645). Din rom. provine săs. bdjetisch. Vezi definitia »

RICOȘÉT s.n. Schimbare a traiectoriei unui proiectil când se lovește de un obstacol; (p. ext.) proiectil care a suferit o astfel de schimbare de traiectorie. ♦ (Concr.) Obstacol care face să ricoșeze proiectilele. ♦ (Fig.) Efect invers, indirect. [Pl. -te, -uri, var. ricoșeu s.n. / < fr. ricochet]. Vezi definitia »

SEXTÉT, sextete, s. n. 1. Compoziție muzicală pentru șase voci sau șase instrumente. ♦ Ansamblu de șase voci sau șase instrumente care execută împreună o compoziție muzicală. 2. Echipă de volei sau de gimnastică alcătuită din șase jucători sau jucătoare. – Din germ. Sextett. Vezi definitia »

MUSAGÉT s.m. (Ant.) Conducător al muzelor (supranume al lui Apolo). [< lat. musagetes]. Vezi definitia »