cáuă s. f. – Ființă imaginară înspăimîntătoare, bau-bau. Creație expresivă de la cuvîntul cau (cf. bau), care se spune uneori pentru a speria copiii. Originea onomatopeică a cuvîntului a fost indicată numai de Pascu, I, 116. După Cihac, II, 645, din ngr. ϰαυγᾶς „ceartă”. Tiktin îl derivă din lat. cave „ai grijă”, opinie pe care o resping Pușcariu 322 și REW 1785. În sfîrșit, Pușcariu, Dacor., V, 404-6 și DAR, pornește de la rut. kava „sperietoare”, care pare a avea aceeași origine expresivă, dar care nu convine fonetic. Aceleiași rădăcini expresive îi aparțin căuna (var. căuni), vb. (a lătra), cheuni (var. chiuni), vb. (a striga, a face zgomot), cf. scheuna, băuna. Vezi definitia »

BÉRNĂ s. f. în ~ = (despre steaguri) coborât pe jumătate, în semn de doliu. (< fr. berne) Vezi definitia »

BICLORÚRĂ s.f. Compus care conține doi atomi de clor. [< fr. bichlorure]. Vezi definitia »

CELÉSTĂ s.f. Instrument muzical de percuție cu claviatură, care produce sunete prin acționarea unor ciocănele capitonate cu pâslă și a unor plăcuțe metalice dispuse pe niște cutii de rezonanță din lemn. [< it. celesta]. Vezi definitia »

VĂICĂREÁLĂ, văicăreli, s. f. (Pop. și fam.) Faptul de a se văicări; zgomot făcut de cel care se văicărește; tânguire, lamentare, plânset. – Văicări + suf. -eală. Vezi definitia »