DIALÉCT s.n. 1. Ramificație teritorială a unei limbi, ale cărei trăsături caracteristice (fonetice, lexicale, gramaticale etc.) o deosebesc de limba comună a întregului popor și de alte ramificații teritoriale ale acestei limbi. ♦ Grai. ♦ Jargon. 2. (Impr.) Limbaj special tehnic. [Pron. di-a-. / < fr. dialecte, lat. dialectus, gr. dialektos – grai]. Vezi definitia »

deféct (defécte), s. n. – Cusur, imperfecțiune. Lat. defectus (sec. XIX). – Der. defectuos, adj., din fr. défectueux; defectuozitate, s. f.; defectibil, adj., din fr. défectible; defectiv, adj., din fr. défectif. Vezi definitia »

convíct (-te), s. n. – Internat, pension de elevi. Lat. convictus, germ. Konvikt (sec. XIX). În Trans. înv. Vezi definitia »

VERDÍCT, verdicte, s. n. 1. (În organizarea judecătorească a unor state) Răspuns dat de jurați în legătură cu vinovăția sau nevinovăția unui acuzat și pe baza căruia se pronunță sentința; p. ext. sentința unei curți cu jurați; p. gener. sentință judecătorească. 2. Fig. Hotărâre, opinie definitivă, care nu admite contrazicere. – Din fr. verdict. Vezi definitia »

ADÚCT s.n. Amestec cristalin în care o substanță este înglobată în rețeaua cristalină a altei substanțe. [< fr. adducte]. Vezi definitia »