spúne (-n, -us), vb. – 1. (Înv.) A expune, a exprima, a indica. – 2. A zice. – 3. A povesti, a nara, a recita. – 4. A acuza, a reclama, a denunța. – Mr. (a)spun(ere), spuș, spus; megl. spun(iri), spuș, spus; istr. spur, spus. Lat. exponĕre (Pușcariu 1636; Candrea-Dens., 1467; REW 3054; Popinceanu, ZRPh., LXIX, 236-66), cf. it. esporre, prov. esponer (calabr. spunere), v. fr. espondre, sp. exponer, port. expôr, alb. špuń „a învăța, a instrui” (Meyer 415; Philippide, II, 641). Uz general (ALR, I, 107). – Der. spus, adj. (zis); nespus, adj. (inexprimabil; adv., nemaipomenit, extraordinar); spusă, s. f. (zisă). Vezi definitia »

EVOLUȚIÚNE s.f. v. evoluție. Vezi definitia »

CARNÉ, Marcel (1906-1996), regizor de film francez. Viziune realist-poetică („Suflete în ceață”, „Copii paradisului”, „Thérèse Raquin”). Vezi definitia »

AUSCULTAȚIÚNE s.f. v. auscultație. Vezi definitia »

FICȚIÚNE s.f. Născocire, creație a imaginației; reprezentare falsă produsă de imaginația cuiva. [Pron. -ți-u-. / cf. fr. fiction, lat. fictio]. Vezi definitia »