TON s.n. 1. Gradul de înălțime al unui sunet. ♦ Intervalul dintre două trepte alăturate ale gamei diatonice, egal cu două semitonuri. ♦ A da tonul = a) a stabili tonalitatea unei cântări vocale, folosind diapazonul; b) a iniția ceva. 2. Mlădiere, inflexiune a vocii, intonație. 3. Fel de a spune, de a-și exprima gândurile. ♦ Felul în care se prezintă, în general, o scriere (literară). ♦ Fel de a fi, de a se purta în general. 4. Nuanță a culorilor (într-un tablou). ♦ Culoare dominantă, tonalitatea generală a unui tablou. [Pl. -uri. / cf. fr. ton, it. tono, lat. tonus]. Vezi definitia »

piron, piroane s. n. (er.) penis. Vezi definitia »

PONTÓN s.n. 1. Pod provizoriu peste o apă, format din bărci legate între ele. 2. Ambarcație, de obicei fixă, folosită pentru a ușura acostarea navelor; pentru a susține o instalație etc. 3. Vas fără motor și fără punte cu care se transportă mărfurile dintr-un port sau se ancorează vasele mai mari. [Pl. -oane. / < fr. ponton]. Vezi definitia »

DICTAFÓN s. n. aparat de înregistrat vorbirea spre a fi transcrisă ulterior (pentru dactilografiere). (< fr. dictaphone) Vezi definitia »

PARHOMEÓN s.n. Aliterație. (< gr. parhomoion) Vezi definitia »