căpățînă (căpățấni), s. f. – 1. Cap despărțit de trunchi. – 2. Cap, doxă, inteligență. – 3. Cap, parte mai groasă a unui obiect. – 4. Craniu, hîrcă. – 5. Bulb, ceapă. – 6. Căpățînă de zahăr. – 7. Butuc de roată. – Mr. căpățînă, megl. căptsǫnă. Origine incertă. Se consideră ca der. de la lat. *capĭtῑna, de la caput (Pușcariu 275; Candrea-Dens., 239; DAR), format pe baza modelului lui morticina, cf. alb. kaptinë; este însă evident că sensul de „cap de mort” sau „craniu” nu poate fi primitiv. Este vorba mai curînd de un der. expresiv de la cap, ca ierbotină, de la iarbă, cf. bolbotină, foloștină. – Der. căpățînos, adj. (cu capul mare; prost, netot; încăpățînat, căpos); încăpățîna, vb. (a se îndîrji); descăpățîna, vb. (a tăia capul). Din rom. vine bg. kăpăcin (Capidan, Raporturile, 227) și posibil și alb. Vezi definitia »

șúpă³, s.f. sg. (reg.) 1. bucată de drum. 2. (în expr.) a mânca de-a șupa (de șupă) = a mânca în grabă, din fugă. Vezi definitia »

CETENĂ (‹ fr. {i}) s. f. Substanță chimică (H₂=C=O; p. t. -151 ºC; p. f. -56 ºC) obținută prin piroliza acetonei; gaz cu miros înecăcios, care reacționează ușor, fiind un bun agent de acetilare. Vezi definitia »

TURCOÁZĂ, turcoaze, s. f. (Livr.) Peruzea. – Din fr. turquoise. Vezi definitia »

afacere umedă expr. (intl.) crimă în care victima pierde sânge Vezi definitia »