coápsă (coápse), s. f. – 1. Parte a piciorului cuprinsă între șold și genunchi. – 2. Coastă, versant. – Mr. coapsă. Lat. coxa (Diez, I, 171; Pușcariu 386; Candrea-Dens., 378; REW 2292; DAR); cf. vegl. copsa, alb. kofšë (Meyer 193; Philippide); it. coscia (‹ lat. *coxea), prov. cueisa, cat. cuxa, sp. cuja. Cuvînt uzual (ALR, I, 56); în sec. XV, coafsă. Din rom. sb. kopsa (Candrea, Elemente, 407; Rosetti-Graur, BL, III, 66). Rezultatul rom. x › ps nu este clar, nici general; cf. frasin, toapsec, măsea, lăsa. Explicat tradițional cu mică probabilitate, prin poziția posttonică; o nouă explicație, bazată pe „reacția la tendința de asimilare”, nu pare mai sigură (Graur-Rosetti, BL, III, 65; Rosetti, I, 82-4). Vezi definitia »

CANDIDATÚRĂ, candidaturi, s. f. Faptul de a candida²; starea, calitatea de candidat. – Din fr. candidature. Vezi definitia »

GÂSCULÍȚĂ, gâsculițe, s. f. Diminutiv al lui gâscă. – Gâscă + suf. -uliță. Vezi definitia »

ELECTROCHIMOGRÁMĂ, electrochimograme, s. f. (Med.) înregistrare grafică a conturului unui organ în activitate (inimă, vase mari etc.) [Scris și: electrokimogramă] – Din engl. electrokymogram. Vezi definitia »

ANTITÉZĂ s.f. 1. Opoziție între două idei, între două noțiuni, între două teze. 2. Figură de stil bazată pe contrastul dintre două idei care se pun în relief una pe cealaltă. 3. Judecată opusă unei alte judecăți, numită teză. ♦ (În filozofia lui Hegel) A doua etapă a triadei; negație, opoziție. [< fr. antithèse, cf. lat., gr. antithesis – opoziție]. Vezi definitia »