CANȚONĂ (‹ it.) s. f. 1. Specie a poeziei lirice medievale, de origine provensală, cultivată de trubadurii care cîntau dragostea cavalerilor. Compusă din (3-) 5 sau 7 strofe, ultima mai scurtă, cu un număr nedeterminat de versuri (între 7 și 20) fiecare reluînd primul vers și păstrînd aceeași schemă ritmică. A cunoscut o mare înflorire în sec. 13, datorită poeților Școlii Siciliene și apoi prin Dante, Petrarca și Boccaccio. 2. Cîntec pe mai multe voci în epoca Renașterii, apropiat de cîntecul popular, care cu timpul a devenit o piesă instrumentală de tip polifonic imitativ, pregătind apariția fugii. Vezi definitia »

cocină, cocini s. f. 1. garsonieră. 2. cameră închiriată cu ora amanților. 3. încăpere murdară. Vezi definitia »

JINDUIÁLĂ, jinduieli, s. f. Jinduire. – Jindui + suf. -eală. Vezi definitia »

pioncăiálă, pioncăiéli, s.f. (reg.) 1. strigătul curcilor. 2. pițigăială în vorbire. 3. vedere slabă; pioncăit, pioncănit. 4. migală. Vezi definitia »

PÁLĂ¹ s. f. 1. veșmânt dintr-o bucată de pânză dreptunghiulară, purtat peste etolă de matroanele romane. 2. (text.) semifabricat, bandă continuă, din fibre (de lână, sintetice) pieptănate și înfășurate pe bobine. (< lat. palla) Vezi definitia »