rădăcínă (rădăcíni), s. f. – Parte a plantei aflată în pămînt. – Mr. (a)rădățină. Lat. radῑcῑna (Pușcariu 1423; Densusianu, Hlr., 159; REW 6995), cf. logud. raigina, v. razina, fr. racine. – Der. rădăcinos, adj. (cu multe rădăcini); înrădăcina, vb. (a prinde rădăcini); desrădăcina, vb. (a fi smuls din rădăcini, a extirpa). Vezi definitia »

MASELOTIÉRĂ s.f. Partea superioară a unei lingotiere, în care se formează maselota. [Pron. -ti-e-. / et. incertă]. Vezi definitia »

a o călca la blană expr. a accelera la maximum. Vezi definitia »

HOMEOTELEÚTĂ s.f. Figură de sintaxă poetică, constând în potrivirea fonică a ultimelor silabe a două cuvinte învecinate; homeoptotă. [Pron. -me-o-te-le-u-, var. homeoteleuton s.n. / < fr. homéotéleute, cf. gr. homoioteleuton]. Vezi definitia »

GLADIÓLĂ s. f. plantă erbacee ornamentală, înaltă, cu frunze lungi în formă de sabie și cu flori mari, variat colorate. (< germ. Gladiole) Vezi definitia »