BĂ interj. (Arg.) Măi. – Et. nec. Vezi definitia »

BÉDĂ, bede, s. f. (Înv. și reg.) Necaz, pacoste. – Din sl. beda. Vezi definitia »

LUPINÓZĂ, lupinoze, s. f. Intoxicație la unele animale (rumegătoare, cai etc.) provocată de consumul unor specii de plante din genul Lupinus, manifestată prin febră, icter, diaree, tulburări nervoase etc. – Din fr. lupinose, germ. Lupinose. Vezi definitia »

gălbeáză (gălbéze), s. f. – 1. Boală a ovinelor. – 2. Plantă (Marchetia polymorpha). – Var. călbează. Mr. gălbadză. Lat. clāvĕlla, cu metateza *calvella › *călbea și cu suf. -ză, cf. fr. clavelée „boală, dropică”, it. chiavello (Battisti, II, 896). Compunerea cu -ză este curentă în rom., cf. cinteză, pupăză, spetează, sfîrlează, etc. Schimbarea c › g, care apare frecvent la inițială, pare a indica o confuzie cu galben. În sfîrșit, numele plantei se datorează întrebuințării ei în medicina populară cf. sp. hepatica. Se consideră în general că etimonul cuvîntului este alb. gëljbazë sau këljbazë (Cihac, II, 717; Meyer 222; Pușcariu 696; Philippide, I, 256 și II, 702; Pascu, II, 220; DAR; Capidan, Raporturile, 530; Candrea; Scriban; Rosetti, II, 113); însă alb. nu a fost explicat pînă în prezent și rezultatul lui pare a indica un împrumut din rom. În aceeași situație se află ngr. ϰαλμπάτσα (Meyer, Neugr. St., II, 75; Murnu, Lehnwörter, 26), și săs. galbiaze. Legătura cu chelbe, sugerată de DAR, nu este evidentă. Pentru Lahovary 327, este vorba de un cuvînt anterior indoeurop. Der. gălbeji (var. gălbezi, călbeji, călbezi, îngălbeji), vb. (a se înbolnăvi de dropică; a deveni palid, a se îngălbeni), în al cărui al doilea sens a intervenit o încrucișare cu galben; gălbenos (var. gălbăjos, gălbăcios, călbejos), adj. (bolnav de dropică; palid, galben); gălbejoasă (var. gălbejeală), s. f. (gălbeneală); gălbășoară s. f. (plantă, Lysimachia vulgaris). După Scriban, der. s-ar explica mai bine plecînd de la galben, cu schimbare de suf. galbĭnus › galbĭdus; însă această ipoteză nu pare corectă. Vezi definitia »

cenúșă s. f. – 1. Reziduu rămas după arderea unui corp. – 2. Pulbere, praf, nimic. – Mr. ținușă, megl. țănușă,, istr. țerușe. Lat. cinus, vulg. cinus (neutr., acuz. cinus), prin intermediul unui der. colectiv *cĭnusĭa (Densusianu, Hlr., 138; Pușcariu 332; Candrea-Dens., 302; REW 1930; DAR). Existența lui *cĭnusĭa se confirmă prin cors. cianugia, sard. cinus (Wagner 80). În celelalte limbi romanice a prevalat *cĭnĭsĭa, cf. it. cinigia, prov. ceniso, fr. dial. cenise, sp. ceniza, port. cinza (cf. Corominas, I, 762). Este mai puțin probabilă o der. internă de la cinis sau de la cinus, prin intermediul suf. -ușe, cum presupuneau Philippide, Principii, 64; Meyer, Alb. St., IV, 109; Byhan, Jb., III, 25. Var. cenușă, astăzi mai puțin folosită, este doar ortografică; grafia -e este întotdeauna de preferat după ș și j, cf. moașe, ușe, vîrșe etc. Der. cenușa (var. încenușa), vb. (a face cenușă, a trata cu cenușă, de ex. pielea; a deveni cenușiu, a-și pierde culoarea); cenușar (var. Mold., cenușer), s. m. (cutie în care cade cenușa; leneș; arbore, Ailanthus glandulosa; condeier, copist), ultima accepție reprezintă de fapt rus. cinuša „conțopist” (cf. cin), identificat cu cenușe prin etimologie populară, care se explică prin folosirea în trecut a cenușei ca sugativă; cenușar, s. n. (groapă cu cenușă; sac de cenușă, folosit pentru a face leșie; bazin de tăbăcit pieile); cenușereasă, s. f. (personaj din basme, închipuit ca o fată persecutată de mama vitregă); cenușerniță, s. f. (scrumieră); cenuși, vb. (a trata cu cenușă; a deveni cenușiu); cenușiu, adj. (gri, sur); cenușoară (var. cenușoasă), s. f. (plantă, Tussilago farfara); cenușos, adj. (cenușiu); cenușotcă, s. f. (leneș, indolent; Cenușăreasă); cenușerie, s. f. (cantitate de cenușă); cenușeri, vb. (a arde, a mistui; a pune la argăsit); cenușerit, s. n. (acțiunea de a pune pielea la argăsit cu cenușă). Vezi definitia »