búză (búze), s. f. – 1. Fiecare din cele două părți cărnoase care mărginesc gura. – 2. Margine a unei răni. – 3. Labie, margine a vulvei. 4. Margine. – 5. Tăietură. – 6. Parte superioară, culme, vîrf. – Mr. buză, megl. budză. Probabil bot sau lat. botum „bot”, cu suf. -ză (ca în căcărează, gălbează, coacăză, pupăză etc.). Dovada semantică este constituită de sensul 6, care nu se explică plecîndu-se de la accepția de „buză”, ca în bg. buza „obraz”; cf. și bosumflat. Pentru schimbarea semantică, cf. bucă. Prezența cuvîntului în alb. (buzë) a determinat pe mai mulți cercetători să caute aici etimonul cuvîntului rom. (Cihac, II, 715; Meyer 57; Pascu, II, 218; cf. Capidan, Raporturile, 522). După Jokl, 11, în alb. ar proveni dintr-un cuvînt primitiv cu rădăcina *br- „gură”, cu suf. -zë (cf. lituan. burná „gură”, armen. beran „gură”), ipoteză care ne pare incertă. DAR, Philippide, II, 702 și Rosetti, II, 112, menționează doar corespondența rom. cu alb., fără a trage concluzii. După părerea noastră, alb. trebuie să provină din rom. Nici izvoarele lat. indicate pînă acum nu sînt convingătoare. Miklosich, Alb. Forsch., V, 10, se referea cu rezerve la lat. basium; ipoteză reluată de Schuchardt, Vok, III, 50, care se gîndea la o confuzie a lui basium cu bucca. Pușcariu 242 (și JB, XI, 48) imagina o rădăcină lat. *bud-, cf. fr. bouder, sp. buz, ipoteză abandonată în DAR. În sfîrșit, Vaillant, BL, XIV, 16, pornește de la sl. *lobŭza „buză” sau „sărut”, cf. lobŭzati „a săruta” și dăbălăza. Der. buza, vb. (a face bot, a-și umfla buzele); buzat, adj. (cu buze groase, botos; urît, dizgrațios); buzău, adj. (bosumflat, îmbufnat); buzăilă (var. buzilă), s. m. (poreclă pentru botoși, sau pentru copiii plîngăcioși); buzar, s. m. (butuc pus pe jos, spre a servi de suport lemnelor pentru foc); buziș, adv. (într-un singur rînd, unul lîngă altul, formînd front comun); buzos, adj. (botos); buzur(in), adj. (epitet dat oilor), cf. Drăganu, Dacor., VI, 265; răsbuzat, adj. (răsfrînt). Din rom. par a proveni bg. buza „obraz” (Romansky 95; Capidan, Raporturile, 226), buzest „bucălat”, budzule „buze groase”, budzulast „botos” (Candrea, Elemente, 407); pol. buzia „gură, în limbajul infantil” (Berneker 104); adj. buzatisch „botos”; ngr. μπουσλάω „a fi ratat, a da greș” (Meyer, Neugr. St., II, 77); alb. buzë „buză”. Vezi definitia »

RETÓRICĂ s.f. 1. Arta exprimării alese, utilizată în scopul convingerii unui auditoriu; oratorie, elocvență. ◊ Figură (de) retorică = formă de vorbire, întorsătură de frază care înfrumusețează stilul, dându-i mai multă plasticitate și mai multă vigoare. 2. (Peior.) Declamație emfatică, lipsită de un fond serios de idei; discurs pompos. ♦ Afectare în vorbire. [Gen. -cii. / cf. fr. rhétorique, it. retorica, lat. rhetorica, gr. rhetorike]. Vezi definitia »

AMIDÁZĂ s. f. enzimă care desface legătura dintre carbon și azot. (< germ. Amidase) Vezi definitia »

ANDROPÁUZĂ, andropauze s. f. (Fiziol.) Perioadă de involuție a funcției testiculare, însoțită de tulburări neurovegetative. [Pr.: -pa-u-] – Din fr. adropause (după pauză). Vezi definitia »

GÓZURĂ, gozuri, s. f. V. goz. Vezi definitia »