rugá (róg, rugát), vb. – 1. A implora. – 2. A cere, a solicita. – 3. A invita. – Mr., megl., istr. rog. Lat. rǒgāre (Pușcariu 1472; REW 7361; Densusianu, GS, II, 310), cf. it. rogare, prov., cat., sp., port. rogar, v. fr. rover. – Der. rugă, s. f. (rugăciune, implorare; petiție, cerere; Trans., Olt., hram; Mold., Trans., cruce, troiță); rugăciune (megl. rugăciuni), s. f. (închinare, rugă), probabil direct din lat. rǒgātiōnem (Pușcariu 1479; REW 7362), cf. prov. roazó, fr. rovaison, port. pogações; rugăminte (megl. rugămînt), s. n. (rugă, cerere), probabil pl. n. de la rugămînt, interpretat ca sing. f., cf. încălțăminte (după Pușcariu 1480, direct din lat. rǒgāmentum); rugător, adj. (care cere). – Din rom. provine săs. rugan, vb. Vezi definitia »

ÎNVERIGÁ, înverig, vb. I. Tranz. (Rar) A fixa, a lega în verigi, în lanțuri. – Din în- + verigă. Vezi definitia »

ALEGÁ vb. tr. (jur.) a invoca ceva ca scuză, ca motiv. (< fr. alléguer, lat. allegare) Vezi definitia »

EPILOGÁ vb. tr. a face comentarii asupra unui fapt, eveniment etc.; a conclude. (< fr. épiloguer) Vezi definitia »

baș-agá s. f., art. baș-agáua, g.-d. art. baș-agálei; pl. baș-agále, art. baș-agálele Vezi definitia »