urcá (-c, át), vb. – 1. A sui, a se cățăra. – 2. A se ridica. – 3. A se mări, a crește. – 4. (Refl.) A însuma. Origine incertă. Pare un lat. *orĭcāre ‹ ǒrior (Pușcariu 1824; Tiktin; REW 6098; Candrea; Rosetti, I, 172), sau mai puțin probabil de la ora „margine” (Tiktin) sau din gr. ὄρος „munte” (Pascu, Etimologii, 49; Pascu, Beiträge, 11); dar cf. aburca. O confirmare a etimonului s-ar putea găsi în lat. *ortĭāre ‹ ǒrtus, deja afirmată de Cipriani, Rom., XXXI, 587-90). Der. din sb., cr. nukati „a excita” (Candrea, II, 440) nu este probabilă. – Der. urcat, s. n. (suit); urcător, adj. (care urcă, ascendent); urcuș, s. n. (drum, loc în pantă, repeziș). Vezi definitia »

DEFECÁ vb. tr. 1. a limpezi un lichid prin depunerea substanțelor pe care le conține în suspensie. ◊ a precipita albuminele dintr-o soluție. ◊ a purifica zemurile, în industria zahărului. 2. a evacua materiile fecale din intestin. (< fr. déféquer, lat. defaecare) Vezi definitia »

RARIFICÁ, rarífic, vb. I. Tranz. (Rar) A rarefia. – Cf. rar, rarefia. Vezi definitia »

DEJUCÁ vb. I. tr. A zădărnici (planurile, uneltirile cuiva). [P.i. dejóc. / < de- + juca, după fr. déjouer]. Vezi definitia »

muzica cantata de romi(tigani) Vezi definitia »