ROÁTĂ¹, roți, s. f. 1. Cerc de metal sau de lemn, cu spițe sau plin, care, învârtindu-se în jurul unei osii, pune în mișcare un vehicul. ◊ Caii (sau boii) de la roată = caii (sau boii) rotași. ◊ Expr. A fi cu trei roate la car = a fi zăpăcit, nebun. A pune (ceva) pe roate sau a merge (ceva) (ca) pe roate = a face să se desfășoare sau a se desfășura în condiții foarte favorabile, a organiza sau a fi bine organizat, astfel încât să funcționeze perfect. 2. (Tehn.) Organ de mașină sau ansamblu unitar de piese în formă de cerc, care se poate roti în jurul unei axe proprii. 3. Nume dat unor obiecte, instrumente etc. asemănătoare cu roata (1), având diverse întrebuințări. ◊ Roata olarului = mașină de lucru rudimentară a olarului, construită dintr-un disc orizontal fixat pe un arbore rotitor vertical, pe care olarul rotunjește lutul, dând diferite forme oalelor. Roata norocului = cerc mare, numerotat cu numere câștigătoare, care este învârtit cu mâna de jucătorul care își încearcă norocul. ◊ Expr. roata lumii (sau a vremii) = mersul, succesiunea evenimentelor. S-a întors roata = s-a schimbat situația (în defavoarea cuiva); s-a întors norocul (de partea altcuiva). 4. Obiect fabricat, aranjat sau legat în formă de roată (1), de cerc, de disc. Roată de cașcaval. Roată de frânghie. ♦ Desen sau contur rotund ca un cerc; disc. 5. Figură pe care o formează mai multe ființe sau lucruri așezate în formă de cerc. ◊ (Adverbial) Ședeau roată în jurul focului. 6. Mișcare circulară; învârtitură, răsucire, rotocol. ◊ Expr. A da roată = a merge de jur împrejur, a înconjura, a da ocol; a descrie unul sau mai multe cercuri (în mers sau în zbor), a face ocoluri. ♦ Figură de acrobație care constă în rotirea corpului prin sprijinirea succesivă pe mâini și pe picioare. ◊ Roata morții = acrobație care constă în alergarea în cerc, cu un vehicul, pe pereții (aproape verticali ai) unei construcții special amenajate. ◊ Loc. vb. A (se) duce de-a roata = a (se) rostogoli. 7. Instrument de tortură și execuție de formă circulară, folosit în evul mediu. [Pl. și: roate] – Lat. rota. Vezi definitia »

MOCÍRLĂ, mocirle, s. f. Apă stătătoare (de mică întindere) provenită din ploi, revărsări etc. și plină de mâl, de noroi; loc mlăștinos, noroios; noroi, mâl. ♦ Fig. Decădere morală; mediu decăzut din punct de vedere moral. – Cf. bg. močilo. Vezi definitia »

beteálă (-éli), s. f. – 1. Podoabă din fire de metal auriu (arareori argintiu) pe care miresele și-o pun în cap. – 2. Mătase de porumb. Var. peteală, betea. Ngr. πετάλιον „foiță de aur”, de unde lat. med. petalum „lamina aurea in capite Romani pontificis” (Du Cange); probabil încă un detaliu faptul că costumul tipic al țăranului român imită moda imperială bizantină. După Cihac, II, 685 și Candrea, din gr. πετάλον, ngr. πετάλι „foaie, petală”. Totuși, chiar Cihac derivă peteală din sl. petalja „nod”, ca și cum ar fi un cuvînt diferit. Var. este un sing. refăcut, cf. Byck-Graur 29. Vezi definitia »

COFÓZĂ s.f. Anacuzie; surzenie. [< fr. cophose, cf. gr. kophos – surd]. Vezi definitia »

PRIGOÁNĂ, prigoane, s. f. Urmărire aprigă, pornire împotriva cuiva; măsuri represive luate de o autoritate împotriva cuiva; asuprire, persecuție, prigonire. – Din prigoni (derivat regresiv). Vezi definitia »