CANȚONĂ (‹ it.) s. f. 1. Specie a poeziei lirice medievale, de origine provensală, cultivată de trubadurii care cîntau dragostea cavalerilor. Compusă din (3-) 5 sau 7 strofe, ultima mai scurtă, cu un număr nedeterminat de versuri (între 7 și 20) fiecare reluînd primul vers și păstrînd aceeași schemă ritmică. A cunoscut o mare înflorire în sec. 13, datorită poeților Școlii Siciliene și apoi prin Dante, Petrarca și Boccaccio. 2. Cîntec pe mai multe voci în epoca Renașterii, apropiat de cîntecul popular, care cu timpul a devenit o piesă instrumentală de tip polifonic imitativ, pregătind apariția fugii. Vezi definitia »

ECTORETÍNĂ s. f. pătură exterioară, pigmentară, a retinei. (< engl. ectoretina) Vezi definitia »

FÁBULĂ s.f. 1. Istorioară alegorică, de obicei în versuri, în care sunt satirizate anumite moravuri și deprinderi, folosindu-se procedeul personificării animalelor sau lucrurilor. 2. Subiectul, textura unei scrieri literare. ♦ Povestire în care nu se poate deosebi realul de invenție, de născocire. [< lat. fabula]. Vezi definitia »

GENTÚȚĂ, gentuțe, s. f. Diminutiv al lui geantă¹; gentuliță. – Geantă¹ + suf. -uță. Vezi definitia »

BRIȘCÚȚĂ¹, brișcuțe, s. f. (Reg.) Diminutiv al lui brișcă¹. – Brișcă¹ + suf. -uță. Vezi definitia »