LEOÁRBĂ, leoarbe, s. f. (Reg.; depr.) Gură (ca organ al vorbirii). – Formație onomatopeică. Vezi definitia »

BRĂȚÁRĂ, brățări, s. f. 1. Podoabă în formă de verigă, făcută din metal prețios sau din alt material și purtată de femei la încheietura mâinii sau pe braț. ♦ (Pop.) Manșetă brodată la mâneca cămășilor țărănești. 2. Piesă de metal (din mai multe bucăți) care se strânge în jurul altor piese, pentru a le asambla. ♦ Cerc de metal care servește la fixarea pe zid a tuburilor, a burlanelor sau a cablurilor; cerc metalic aplicat pe un obiect spre a-l suspenda sau spre a-l întări. 3. (Arhit.) Ornament ieșit în relief în jurul unei coloane. – Lat. brachiale. Vezi definitia »

strúnă (-ne), s. f. – 1. Coardă. – 2. Botar, zăbăluță. – 3. Flictenă. Sl. (bg., sb.) struna (Cihac, II, 377; Miklosich, Slaw. Elem., 46; Conev 73). – Der. struni (var. înstruni), vb. (a întinde o coardă; a întinde pînza ferăstrăului de mînă; a acorda un instrument de coarde; a întinde arcul; a înfrîna calul; a subjuga, a înfrîna); struneală, s. f. (pană, strunire). Vezi definitia »

pieritúră, pieritúri, s.f. (reg.) 1. om sau animal slab, lipsit de energie și de vigoare; căzătură, mortăciune. 2. semănătură cu plante rare, pipernicite. 3. cânepă măruntă, crescută pe marginea cânepistii. 4. iarbă rară și mică. 5. loc dintr-o porumbiște în care n-a răsărit porumbul semănat. 6. teren sărac, neroditor. 7. pericol, primejdie de moarte. 8. necaz, supărare; greutate, dificultate mare. Vezi definitia »

ádícă, adv. – 1. Cu alte cuvinte, va să zică. – 2. (Înv.) Iată, uite. – Var. (înv.) adecă, adicăte(lea). < Lat. „ădaequē” „deopotrivă, la fel” (cf. Du Cange, și Corpus gloss. lat., V, 21). Este curios că s-au căutat soluții atît de îndepărtate, și atît de absurde, și că DAR se mulțumește să-l considere cuvînt de origine necunoscută. S-au propus gr. δίϰη „dreptate” (Hasdeu; Jarnik, ZRPh.,XXVII, 502); adde quod (Ebeling, ZRPh., XXIV, 525; Candrea, Éléments, 64; Candrea). *addῑca, imper. de la *addῑcāre (Subak, Archegrafo triestino, XXX, 420; cf. REW 142); id est quod sau idem quod sau ad id quod (Philippide, Principii, 7); vide eccum (Crețu 304); ad id quod (Scriban); adest eccum (Procopovici, Adecă, în Omagiu lui I. Nistor, Cernăuți, 1937, și Dacor., X, 79), și chiar tc., arab. dakika „clipă” (Lokotsch, 469). Accentuarea ádică, singura menționată de DAR, este mai puțin frecventă decît adícă. Accentele àdicătele(a) ne sînt necunoscute și par puțin firești (cf. DAR); pentru explicarea lui -te-le la acest ultim cuvînt, cf. Procopovici, Dacor., X, 72-9. Din rom. provine țig. adaki „numai”. Vezi definitia »