Definita cuvantului pravăț
právăț, právățe și pravắțuri, s.n. 1. (înv. și reg.) drum drept (pe coama unui deal). 2. (reg.) direcție în spațiu. 3. (reg.) puț de intrare într-o mină (pe verticală). 4. (reg.) parte abruptă a unei văgăuni. 5. (înv.) țintă, obiectiv final; țel, scop. 6. (înv. și reg.) loc de observație sau de urmărire; loc deschis folosit într-un anumit scop. 7. (înv.) învățătură, normă, lucrare etc. care servește drept îndrumător. 8. (reg.) fier în formă de unghi drept de la rotilele unui plug. 9. (s.m.; înv.; în forma: praveț-praveți) dirijor de cor. 10. (s.m.; reg.; în forma: prăviț-prăviți) nuia, lăstar, de salcie sau de tei cu care se leagă snopul de grâu. 11. (s.f.; reg.; în forma: prăviță) fier la capătul leucii carului, care se sprijină pe osie. 12. (s.f.; reg.; în forma: praviță) par lung și subțire, despicat la un capăt, cu care se culeg fructele din pomi; par. 13. (s.f.; reg.; în forma: prăviță) sarcină de lemne.
Sursa: DAR
Sursa: DAR
Cuvinte ce rimeaza cu pravăț
BROSCÚȚ, broscuți, s. m. Pui de broască. – Din broască + suf. -uț.. Vezi definitia »
borț (bórțuri), s. n. – Burtă, pîntece, mai ales cel al femeilor însărcinate. Creație expresivă, bazată pe de o parte pe consonanța brf, blf, care indică ideea de „masă moale sau flască” (cf. bîrfi, bolfă), și pe de alta pe rădăcina expresivă borh- (ghiorț-), care exprimă zgomotul ghiorțăiturilor. Se știe că „în general, numele dat abdomenului sînt de origine obscură” (Meillet-Ernout, abdomen); în acest caz, pare să fi servit drept punct de plecare ideea de „zgomot al mațelor”, ca în burduf și burdihan (pentru imaginea de „masă moale” = „pîntece”, cf. burfă). În pofida oscilațiilor multor filologi, nu este posibilă să se despartă borț de burtă, s. f. (pîntece), care este un sing. regresiv, format de la pl. borți, burți. Totuși, DAR consideră îndoielnică această relație, și sugerează pentru borț o der. de la alb. bark, la o rădăcină indo-europeană *bher- „a duce” (cf. Meyer 27). După Densusianu, GS, I, 350, rădăcina burd- (de la burduf) s-a contaminat probabil cu bute; Pascu, Arch. Rom., VII, 566, pleacă de la bg. tărbuch, a cărui legătură cu rom. pare îndoielnică. Giuglea, Dacor., IV, 1554, pune în legătură pe burtă cu gr. ßαρύτηζ; în vreme ce Diculescu 177 (urmat de Gamillscheg, Rom. Germ., II, 260), se gîndește la got. sau gepidicul baurthei (› germ. Bürde „greutate, povară”), sau la dan. bür „sînul mamei” (cf. burduf). În sfîrșit, Lahovary 319 consideră cuvîntul ca fiind anterior epocii indo-europene, pe cînd Rohlfs, Differenzierung, 24, continuă să-l considere „obscur”. Este cuvînt general folosit, cu excepția Trans. de Nord (ALR, 42). Der. borțoi, s. m. (Banat, piatră, bolovan); borțos, adj. (burtos); borțoșa, vb. (a lăsa grea; în Arg., a înrăutăți, a ieși prost); îmborțoșa, vb. (a se îngrășa; Arg., a ieși prost); burtă, s. f. (pîntece; convexitate); burtăverde, s. m. (burghez, materialist, epicurian); burtos, adj. (pîntecos). Bg. burta provine din rom. (Candrea, Elemente, 407; Capidan, Raporturile, 226). Vezi definitia »
crușéț, crușéțuri, s.n. (reg.) fărâmă, bucată, drob. Vezi definitia »
ANTEBRÁȚ s.n. Parte a brațului de la cot până la încheietura mâinii. ♦ Parte a membrelor anterioare la animale, cuprinsă între cot și genunchi. [Pl. -țe. / după fr. avant-bras, it. antibraccio]. Vezi definitia »
BIZÉȚ s.n. Bucată de piele care se pune ca garnitură la încălțăminte. [Pl. -țe, -țuri. / < germ. Besatz]. Vezi definitia »