HĂBĂÚC, -Ă, hăbăuci, -ce, adj. (Reg.; adesea substantivat) Năuc, buimac, zăpăcit; p. ext. prost; nebun. ◊ Expr. (Adverbial) A o lua (sau a umbla) hăbăuca = a porni la întâmplare, fără o țintă precisă, a o lua razna. [Formă gramaticală: (adverbial, în expr.) hăbăuca] – Contaminare între magh. dial. habóka și năuc. Vezi definitia »

HIDROCAUCIÚC s.n. Produs obținut prin hidrogenarea cauciucului. [< fr. hydrocaoutchouc]. Vezi definitia »

bulbúc (-ci), s. m. – 1. Bilă, obiect rotund în general. – 2. Bășică. – Var. bolboc, bulburuș. Creație expresivă, în care par a se fi împletit două rădăcini diferite; una care exprimă ideea de „rotunjime” (bull-, cf. lat. bulla, bulbus), și cealaltă care imită zgomotul bulbucelii (blb, cf. bîlbîi). După Cihac, II, 32, bulbuc provine din pol. babol „bășică”, ceh. boubol, sb., cr. bobuk; Pușcariu, Dacor., I, 92, deduce același cuvînt din lat. bulla (cf. REW 1385). Mai probabil, toți acești termeni, cu cei care urmează, ca și sp. burbuja, borbotón, și fr. bourbe, au în comun numai faptul că provin toți din aceeși rădăcină expresivă. Der. bolboacă (var. bulboacă, bolboană, holboană, volboană, bulboană, vulboană, hîlboană, dîlboană, hîlboacă, bîlboacă, bolbură), s. f. (vîltoare, vîrtej, trombă), pentru care Cihac, II, 32, propune sl. glubokŭ „profund”, de unde rus. glubok, pol. gleboki, și numeroase toponime rom. (Holboca, Glîmbocata etc.); bulbuca (var. bolboca, bolboșa, bolboci, bolboși, bulbuci), vb. (a bolborosi; a se bomba, a se curba; a se holba), pe care Candrea-Dens., 788, îl derivă de la *vŏlvĭcāre din lat. volvere (cf. REW 9444 și DAR; Candrea), și pe care Pericle Papahagi, Not.etim., 35 (urmat de Pascu, I, 113) îl pune în legătură cu lat. bulbus; bulbucătură, s. f. (proeminență); bulbuceală, s. f. (bolboroseală). Vezi definitia »

muslúc s.n. (înv.) rezervor de apă. Vezi definitia »

surtúc (-curi), s. n. – Haină bărbătească din postav. – Mr. siurtuc. Fr. surtout, prin intermediul ngr. σουρτούϰο, mai puțin probabil prin cel al rus. sjurtuk (Sanzewitsch 209; Bogrea, Dacor., I, 292), cf. sb. surtuka, alb. surtukë. – Der. surtucar, s. m. (tîrgoveț, orășean). Vezi definitia »