mut (mútă), adj. – Silențios, tăcut, care nu vorbește. – Mr., megl., istr. mut. Lat. mūtus (Pușcariu 1144; Candrea-Dens., 1189; REW 5798), cf. v. it. muto, friul., prov., cat. mut, v. fr. mu, sp., port. mudo. – Der. mutul, s. m. art. (Arg., lacăt); mutălău, s. m. (prost, nătîng); mutulică, s. m. (prost); muți, vb. (a rămîne mut), cf. amuți (după Pușcariu 1147 și REW 5786, din lat. *mūtῑre, în loc de mūtescĕre, cf. prov. mudir); muțește, adv. (ca muții; prin semne); muțeală (var. muție, muțenie), s. f. (calitatea de a fi mut); mutism, din fr. mutisme. – Din rom. provin bg. mut (Capidan, Raporturile, 230), bg. din Trans. mutien (Miklosich, Bg., 127), mag. muta (Edelspacher 19) și ngr. μοῦτος (Murnu, Lehnw., 33). Vezi definitia »

ZĂCÚT², -Ă, zăcuți, -te, adj. 1. Care a stat mult într-un loc; (despre apă) stătut, clocit. ♦ Putred. 2. (Rar) care a fost bolnav (greu); care are cicatrice, urme de vărsat. Zăcută de vărsat. – V. zăcea. Vezi definitia »

but (búturi), s. n. – Numai în expresia în butul cuiva = în ciuda cuiva. Sl., dar lipsește veriga de legătură imediată; cf. pol. buta „orgoliu”, sb., cr. bučiti se „a turba”, pe care Cihac, II, 36, îl citează ca sursă directă a rom. Înv. Vezi definitia »

NĂHÚT s. m. v. năut. Vezi definitia »

NUT s. n. 1. șanț longitudinal într-o piesă de lemn, pentru asamblare; uluc. 2. canelură. (< germ. Nut) Vezi definitia »