brîncă (-ci), s. f. – 1. Mînă. – 2. Membru anterior la animale, labă. – 3. Împinsătură, ghiont, vînt (se folosește de preferință la pl.). Lat. branca (Diez, Gramm., I, 30; Pușcariu 220; REW 1285; Candrea-Dens., 182; DAR); cf. it. branca, prov., sp., port. branca, fr. branche. În limba literară, aproape numai cu sensul 3; cu sensul de „mînă” este încă folosit curent în vestul Trans. (ALR 49). Pentru cuvîntul lat., cf. Kurylowicz, Mélanges Vendryes, Paris, 1925, p. 206. Der. brîncălău, adj. (cu labe mari); brînciș, adv. (cu fața în jos, pe burtă); brîncuță, s. f. (plante, Sisymbrium, officinale; Nasturtium palustre; Nasturtium officinale); îmbrînci, vb. (a împinge violent, a înghionti); îmbrînceală, s. f. (ghiont, brînci; înghesuială, îngrămădeală, mulțime); îmbrîncătură, s. f. (înv., brînci); îmbrîncitură, s. f. (brînci). Din rom. a trecut în mag. bringa (Edelspacher 10). Vezi definitia »

LÍRĂ¹ s.f. 1. Instrument muzical cu coarde în formă de arc foarte îndoit, cu care poeții din antichitate își acompaniau recitarea poemelor. ♦ (Fig.) Simbol al talentului poetic, al poeziei (lirice). 2. Dispozitiv în formă de liră (1), care permite dilatarea unei conducte. 3. Priză de curent folosită la vehiculele cu tracțiune electrică. 4. Element decorativ în formă de liră (1), utilizat îndeosebi în mobila biedermeier. [< fr. lyre, it. lira, lat., gr. lyra]. Vezi definitia »

Formă (doctrină)de logică modală ce constitue o parte a logicii ce studiază legile de raționare în care intervin pe lângă propozițiile asertorice, propoziții de forma:„Este posibil p”; „Este necesar p”; „Este imposibil p”; „Este contigent p”. Logica formală a fost fundemantată pentru prima dată de Aristotel în localitatea STAGIRA (locul în care s-a născut), cetate în Grecia antică situată in Nord-Estul peninsulei Halkidiki. STAGIRA a fost fondată in anul 655 î.H. de coloniștii ionieni din Andros. Vezi definitia »

COÁJĂ, coji, s. f. 1. Țesut protector extern al rădăcinilor, tulpinilor și ramurilor unor plante (lemnoase); scoarță. ♦ Înveliș exterior al fructelor, al semințelor etc. 2. Înveliș, tare și calcaros, al oului. 3. (Înv.) Înveliș, tare și calcaros, al unor moluște sau al unor crustacee. 4. Partea exterioară, mai tare, a unor alimente coapte, fripte, dospite etc. ♦ Bucățică uscată rămasă din pâine, mămăligă etc. 5. Crusta unei răni care începe să se cicatrizeze. 6. Stratul exterior, tare și răcit, al globului pământesc. 7. Strat exterior, superficial, care acoperă un obiect, o piesă (metalică) etc. – Din sl. koža. Vezi definitia »

VENITÚRĂ, venituri, s. f. (Înv.) Venetic. Un străin, o venitură (HASDEU). – Din veni + suf. -(i)tură. Vezi definitia »