CUM adv., conj. A. Adv. I. (Interogativ). 1. În ce mod? Cum ai făcut de ai venit? ◊ Expr. Cum și în ce chip sau cum și ce fel = în ce fel. A nu avea (sau a nu ști) cum = a nu avea posibilitate de a... ♦ (Repetat, în propoziții enunțiative) Într-un fel oarecare. ♦ De ce? Cum nu m-ai înștiințat? ◊ Expr. Cum de... = cum se face că..., cum e posibil ca... (Da) cum (să sau de) nu! = a) desigur! firește!; b) (ir.) vorbă să fie! dá de unde! nici gând! Apoi (sau, pop., păi) cum! = desigur! firește! se înțelege! 2. (Exprimă părerea de rău, contrarietatea, surpriza, mirarea, indignarea etc.) Se poate? adevărat să fie? 3. Ce? poftim? 4. Cu cât? cu ce preț? Cum dai merele? II. (Explicativ) Cât de (mare, mult, bine, tare etc.) Cum îți plac florile! B. Conj. (Stabilește raporturi de subordonare) 1. (Introduce o completivă directă sau indirectă) Privind în urma lor cum se duceau, rămase gânditor. ◊ Loc. adj. și adv. Nu știu cum = într-un fel oarecare; (în mod) ciudat, bizar. 2. (Introduce o propoziție modală) M-au văzut cum dormeam. ♦ (Introduce o propoziție comparativă) Precum. Va râde cum a râs și altă dată. ◊ Expr. Cum nu este (sau nu se mai află), se spune, despre cineva sau ceva care posedă în cel mai înalt grad anumite calități. Cum s-ar zice = adică, va să zică. 3. (Introduce o propoziție cauzală) Deoarece, întrucât; fiindcă. Băiatul, cum e muncitor, va obține nota maximă. 4. (Introduce o propoziție concesivă) Cu toate că, deși. 5. În așa fel, încât. Să se facă un palat cum seamăn pe lume să nu aibă. 6. În măsura în care, pe cât. Nu mă vreți voi, cum înțeleg? 7. Îndată ce. ♦ (Arată că două acțiuni se petrec aproape simultan) Cum vor vedea că vii cu daruri, îndată vor alerga. 8. (Introduce o propoziție atributivă) În care. Din ceasul cum te-am văzut, te-am recunoscut. 9. (Înv.; introduce o propoziție finală) Pentru că. Își va pune toate puterile cum să-și sfârșească slujba. 10. (Introduce o propoziție subiectivă) Cum te porți nu e bine. – Lat. quomo[do]. Vezi definitia »

CHEWING-GUM s.n. Gumă special preparată pentru a fi mestecată. [Pron. ciuin-gam. / < engl. chewing-gum]. Vezi definitia »

PARAMÉTRIUM s.n. (Anat.) Țesut conjunctiv care înconjură uterul. [< it. parametrio, fr. paramètre, cf. gr. para – lângă, metra – uter]. Vezi definitia »

ACERATHERIUM ({s} gr. a- „fără” + keras „corn” + therion „fiară”) s. n. Mamifer fosil neozoic, ungulat, imparidigitat, strămoș al rinocerului. Caracterizat în special prin absența rucornului. Vezi definitia »

scrum (-muri), s. n. – Cenușă, coajă arsă, resturi de la ardere. – Mr., megl. scrum. Var. înv. scrumb. Origine incertă. Explicația prin tc. cuman. kurum „funingine” (Meyer 409; Șeineanu, II, 318; Densusianu, Hlr., 383; Pascu, II, 161; Capidan, Raporturile, 458; Pușcariu, Lr., 258), cf. mag. korom, nu pare suficientă. Legătura cu alb. škrumb (Philippide, II, 733; Rosetti, II, 122), este evidentă: dar nu și explicația sa. Mai probabil e vorba de o formație expresivă, ca în (s)grunț sau sdrum(ica), explicație care servește și pentru scruntar; ideea de bază este cea de a „a se face praf”. Der. scruma (var. scrum(u)i), vb. (a arde, a incinera); scrumelniță (var. scrumieră), s. f. (cenușieră); scruntar, s. n. (loc nisipos și pietros la marginea unei ape; Mold., insuliță, dună), pornind probabil de la *scrunt „țăndări, fărîme” (după părerea de nesusținut a lui Giuglea, Dacor., III, 627), din v. germ. scrunta › germ. Schrund „crăpătură”); scrunțar, s. n. (teren accidentat), din același cuvînt, probabil contaminat cu sgrunț; scrupos, adj. (Mold., sfărîmicios), fără îndoială în loc de *scrumpos, de la scrumb (legătura cu sl. krupa „griș”, propusă de Tiktin, nu pare convingătoare). – Din rom. provin bg. skrum (Capidan, Raporturile, 211), ngr. σϰοῦρμος (Murnu, Lehnw., 42), și desigur alb. škrumb, škrump. – Cf. scurma. Vezi definitia »