scrum (-muri), s. n. – Cenușă, coajă arsă, resturi de la ardere. – Mr., megl. scrum. Var. înv. scrumb. Origine incertă. Explicația prin tc. cuman. kurum „funingine” (Meyer 409; Șeineanu, II, 318; Densusianu, Hlr., 383; Pascu, II, 161; Capidan, Raporturile, 458; Pușcariu, Lr., 258), cf. mag. korom, nu pare suficientă. Legătura cu alb. škrumb (Philippide, II, 733; Rosetti, II, 122), este evidentă: dar nu și explicația sa. Mai probabil e vorba de o formație expresivă, ca în (s)grunț sau sdrum(ica), explicație care servește și pentru scruntar; ideea de bază este cea de a „a se face praf”. Der. scruma (var. scrum(u)i), vb. (a arde, a incinera); scrumelniță (var. scrumieră), s. f. (cenușieră); scruntar, s. n. (loc nisipos și pietros la marginea unei ape; Mold., insuliță, dună), pornind probabil de la *scrunt „țăndări, fărîme” (după părerea de nesusținut a lui Giuglea, Dacor., III, 627), din v. germ. scrunta › germ. Schrund „crăpătură”); scrunțar, s. n. (teren accidentat), din același cuvînt, probabil contaminat cu sgrunț; scrupos, adj. (Mold., sfărîmicios), fără îndoială în loc de *scrumpos, de la scrumb (legătura cu sl. krupa „griș”, propusă de Tiktin, nu pare convingătoare). – Din rom. provin bg. skrum (Capidan, Raporturile, 211), ngr. σϰοῦρμος (Murnu, Lehnw., 42), și desigur alb. škrumb, škrump. – Cf. scurma.

Sursa: DER