val (valuri), s. n. – 1. Undă, talaz. – 2. Vălătuc, țesătură înfășurată pe un cilindru. – 3. Piesă cilindrică de metal la mașina tipografică. – 4. Încercare grea, neplăcere, necaz. – 5. Barieră, obstacol, meterez. Sl. valŭ (Miklosich, Slaw. Elem., 16; Cihac, II, 443; Conev 38), bg., sb., cr., slov., ceh., rus. val, alb. valë (Philippide, II, 657). Pentru sensul 5, cf. germ. Wall (der. directă din germ., propusă de Candrea, nu este sigură). – Der. vălășag, s. n. (necaz, neplăcere), sec. XVII, înv.; vălui, vb. (a înfășura; a înconjura; a chinui, a supăra; a undui, a face valuri); învălui, vb. (a înfășura în; a rula; a împrejmui, a înconjura; a chinui, a supăra; refl., a se învîrti); învăluială (var. învăluitură), s. f. (rulare; înv., chin, suferință); învălura, vb. (a învălui, a înconjura, a chinui, a supăra); văluros, adj. (cu valuri mari); vălătuc, s. n. (tăvălug, rulou, cilindru; val de pînză rulată; val puternic, tălăzuire; specie de chirpici cilindric, din lut amestecat cu paie), probabil der. expresiv, cf. tăvăluc; (în)vălătuci, vb. (a înfășura, a rula; a face vălătuci, a construi cu pămînt bătătorit); înveli (var. înv. învăli), vb. (a înfășura; a acoperi; a pune acoperiș pe o casă; Trans., a pune vălul de mireasă; a înfășura urzeala pe sul; a ascunde), de la val, sau direct din sl. valiti; înveliș, s. n. (acoperitoare, copertă, strat exterior); învelitoare (var. învălitoare), s. f. (înveliș; cuvertură, plapumă; batic, șal; acoperiș); învelitură, s. f. (acoperămînt; șal); desveli, vb. (a descoperi, a dezbrăca). – Cf. vălări, valma, năvăli, prăvăli. Vezi definitia »

EXTRAPERITONEÁL, -Ă adj. Situat în afara peritoneului. [Cf. germ. extraperitoneal]. Vezi definitia »

TAGÁL, -Ă adj., s. m. f. (locuitor) care aparține principalei populații din insulele Filipine. ◊ (s. f.) limbă malaio-polineziană vorbită în Filipine; tagalogă. (< fr. tagal) Vezi definitia »

abrahiocefál s. m. monstru care prezintă abrahiocefalie. (< fr. abrachiocéphale) Vezi definitia »

FINÁL, -Ă I. adj. 1. de (la) sfârșit. 2. care arată scopul. ♦ propoziție ~ă (și s. f.) = propoziție circumstanțială care exprimă scopul acțiunii din regentă; conjuncție ~ă = conjuncție care introduce o propoziție finală. II. s. n. încheiere, sfârșit. ◊ ultima parte a unui concert, a unei simfonii etc. III. s. f. 1. (sport) întâlnire care constituie încheierea unei competiții. 2. ornament tipografic așezat la sfârșitul unui capitol. 3. (muz.) sunet stabil de încheiere în jurul căruia gravitează toate celelalte. (< fr. final, lat. finalis) Vezi definitia »