cîrc, interj. – 1. Exprimă sunetele scoase de păsările din ogradă. – 2. Exprimă ideea a ceva minim: nimic, nici un pic. Formație expresivă; cf. cîr, și sl. kruknǫti „a piui.” Miklosich, Slaw. Elem., 42, pune în legătură rom. cu sl., dar rădăcina expresivă este probabil spontană, ca în cîr sau gr. ϰιρϰν-, sicil. karkariare (REW 4674), fr. courcailler. Der. cîrcîi (var. cîrcăi, gircăi, chi(o)rcăi, chi(o)rcăni, chercă(n)i; mr. cărcăies), vb. (a piui, a cîrîi), pe care Conev 54 îl derivă din bg. krŭkam (cf. Capidan, Meglonoromânii, 60 și Pascu, I, 66); cîrcîit, s. n. (piuit); cîrcni, vb. (a piui, a țipa; a bombăni; a protesta; a spune ceva, a deschide gura), care pare o formă redusă de la var. *cîrcăni, cf. chiorcăni, dar este contaminată de sl. krkniti, cu același sens (după Skok 72, din sb. krknuti); cîrcotă, s. f. (chițibuș; neînțelegere, ceartă); cîrcotaș, adj. (certăreț, scandalagiu); cîrcotos, adj. (certăreț); cîrcoti, vb. (a face scandal; a critica; a se agita, a se foi); cîrcoteală, s. f. (încurcătură, belea); cîrcoseală (var. cîrcoveală), s. f. (pretext).

Sursa: DER