prourmá, prourméz, vb. I (reg.) a continua (pe cineva) într-o direcție. Vezi definitia »

DIOCTRIMA ERA O SOCIETATE IFINTATA IN ANUL 1983 Vezi definitia »

forma folosita in Maramures pentru „castane” Vezi definitia »

CON ÁNIMA loc. adv. (muz.) cu însuflețire; animat. (<it. con anima) Vezi definitia »

îngăimá (îngáim, îngăimát), vb. – 1. A bîigui, a bălmăji, a rosti cu greutate. – 2. A zăpăci, a încurca, a stîrni confuzie. – 3. A zăbovi, a șovăi, a sta la îndoială. – 4. A face de mîntuială, a da rasol. – 5. (Refl.) A se zăpăci, a se tulbura. Deși formația nu este clară, pare evident că este vorba de o formație expresivă, ca în cazul tuturor cuvintelor care înseamnă „a bîigui”. Pentru intenția expresivă, cf. cuvintele semnalate pentru rădăcina glo-, golo-. Explicațiile avansate pînă în prezent nu satisfac: din alb. gëneń (Cihac, II, 718; Philippide, II, 718), din lat. *ingannāre (Lambrior 373; Philippide, Principii, 68; cf. împotrivă Densusianu, Filologie, 448); din rut. gaj sau gal’ima „frînă, pană” (Bogrea, Dacor., IV, 825); în legătură cu mag. galiba „greutate” (DAR). Identitatea semantică este evidentă cu îngăla, vb. (a bîigui, a bălmăji; a da rasol; a murdări), care trebuie să provină din aceeași rădăcină expresivă (pentru ultimul sens, cf. cîrcăli, feșteli, terfeli). Totuși, se consideră în general că îngăla provine din lat. *ingallāre, de la galla „gîlcă” (Densusianu, Hlr., 191; Pușcariu 848; Pascu, Etimologii, 65; Bogrea, Dacor., IV, 825), sau din sl. galŭ „murdar” (Capidan, Dacor., IV, 1551; DAR), prin care nu se explică decît unul din sensurile sale. Der. îngăimător, adj. (care îngaimă); îngăimeală, s. f. (faptul de a îngăima; confuzie; nehotărîre); îngăimăci, vb. refl. (Trans., a se încurca), var. de la îngălmăci, care este tot de origine expresivă; îngălăciune, s. f. (murdărie); îngălmăceală, s. f. (încurcătură, confuzie). Vezi definitia »