creștín (creștínă), adj. – 1. Care aparține creștinismului, privitor la creștinism. – 2. (S. m.) Om cumsecade, om bun. – Mr., megl. creștin. Lat. christianus (Pușcariu 415; Candrea-Dens., 409; REW 1888: DAR). Pentru al doilea sens, cf. Tagliavini, Arch. Rom., XII, 165; Iordan, BF, VI, 150; și observațiile prea puțin pertinente ale lui E. Speidel, BL, IX, 25, care atribuie această accepție unei influențe rusești. După P. Labriolle, Christianus, în Bull. Du Cange, V (1929-30), p. 69-88, este cuvînt rar în primele secole, care apare numai de trei ori în Noul Testament, și a cărui pronunțare pop. a fost chrestianus. Candrea-Dens. explică evoluția anormală (normal ar fi trebuit să se dea *creșin) prin data sa tîrzie; dar se datorează mai curînd conservatorismului natural al cuvîntului. Este cuvînt folosit general (ALR, I, 214). Cf. dubletul înv. hristian, s. m. (‹ χριστιανός). Der. necreștin, adj. (necredincios, păgîn); necreștinesc, adj. (păgîn); creștinește, adv. (ca un creștin); creștina (var. încreștina, creștini), vb. (a se face creștin, a se boteza); necreștinat, adj. (care nu este botezat); creștinism, s. n. (ansamblul religiilor bazate pe învățăturile lui Cristos), formație neol.; creștinăție, s. f. (înv., creștinătate); creștinătate, s. f. (totalitatea creștinilor, lumea creștină), care se consideră reprezentant al lat. christianitas (Candrea-Dens., 410; DAR), dar care mai probabil este un der. intern (Cf. Graur, BL, II, 18).

Sursa: DER