Definita cuvantului fată
fátă (féte), s. f. – 1. Persoană de sex feminin. – 2. Tînără, copilă. – 3. Fecioară. – 4. Fată nemăritată. – 5. Fată în casă, servitoare. – 6. Nume popular al constelației Orion. – 7. (Arg.) Hîrtie de 500 de lei. – Mr. feată, megl. fętă, istr. fętę. Lat. fĕta (Pușcariu 588; Densusianu, GS, II, 314), cf. friul. fede, lomb. feda, piem. fea, dauph. feia, toți cu sensul de „oaie”, sp. jeda „vacă cu vițel” (Gárcia de Diego, Bol. R. Acad. Esp., VII, 261). Sensurile 3, 5 și 6 sînt însoțite de obicei de adj. mare; sensul 6 se explică plecîndu-se de la ideea de „nou, nefolosit”. Este cuvînt general răspîndit (ALR, I, 192). Der. fătoi, s. m. (fată bărbătoasă); fătălău (var. feteleu), s. m. (hermafrodit), cu suf. -lău; fetesc, adj. (de fată; înv., feciorelnic); fetește, adv. (în chip feciorelnic); fetei, s. n. (adunare de fete); feti, vb. (a trăi nemăritată, a fi fată bătrînă); fetie, s. f. (feciorie; virginitate); fetișcană, s. f. (fată bătrînă; bomboană de fată); fetiță, s. f. (copilă).
Sursa: DER
Sursa: DER
Cuvinte ce rimeaza cu fată
găínă (găíni), s. f. – 1. Specie de pasăre domestică, crescută pentru carne și ouă. – 2. Constelația Pleiadelor, Cloșca-cu-Puii-de-aur. – 3. (Arg.) Pălărie. – Mr., megl. găl’ină, istr. galirę. Lat. gallῑna (Pușcariu 694; Candrea-Dens., 709; REW 3661; DAR), cf. it., cat., sp. gallina, prov. galina, fr. géline, port. gallinha. – Cf. găinaț. Der. găina, vb. (a lîncezi; a boli; a se găinăța păsările); găinar, s. m. (vînzător de găini; paznic la păsările de curte; uliu pestriț, Astur palumbarius; hoț, pungaș; Arg., jandarm); găinăreasă, s. f. (femeie care păzește păsările); găinări, vb. (a fura, a șmangli); găinărie, s. f. (ogradă; furtișag); găinușe, s. f. (găină mică; Cloșca-cu-Puii-de-aur; urzică; Tetrao bonasia; nume dat mai multor insecte și flori); găinuță, s. f. (găină mică; varietate de potîrniche, Lagopus mutus; pasăre, Potentilla recta). Pentru semantismul lui găinușe ca nume de insectă, cf. Bogrea, Dacor., IV, 815. Vezi definitia »
nașcarină, nașcarine s. f. (adol.) nas mare. Vezi definitia »
tábără (-bere), s. f. – 1. Cantonament, campare. – 2. Armată, forță. – 3. Partidă, grupare. – 4. Mulțime, cantitate mare. – 5. Convoi, grup de care. – Mr. tăbure „batalion”, megl. tăbur. Tc. sau mai probabil tăt. tabur (J. Melich, Ung. Jb., XV, 529-40; Vasmer, III, 66), parțial prin intermediul sl. taborŭ (Miklosich, Slaw. Elem., 48; Tiktin; Candrea), cf. bg., sb., cr., slov., ceh., pol., rus. tabor, mag. tabór. – Der. tăbăraș, s. m. (soldat care aparține unei tabere); tăbărî, vb. (a face tabără; a împresura, a asedia; a se repezi la, a se năpusti). Vezi definitia »
BANDÚRĂ1, bandure, s. f. (Reg.) Cârpă de pânză groasă și aspră. Vezi definitia »
túrmă (-me), s. f. – Ciurdă,, cireadă, herghelie, pîlc. – Mr. turmă, istr. turme. Lat. turma (Pușcariu 1777; Philippide, II, 656; REW 9005), cf. it. torma (logud. truma), friul. torme, alb. turmë). – Der. turmac, s. m. (mînzat sau bivol de doi ani; om scund și îndesat); înturma, vb. (a alătura, a alipi). – Din rom. provin bg. turma (Romansky 130; Capidan, Raporturile, 214), sb., cr. tùrmo, turma (Miklosich, Wander., 8; Candrea, Elemente, 408; Berneker 379); rut. turma (Miklosich, Fremdw., 133), pol. turma, cr. turmar „căruțaș” (pentru transporturile în caravană, sb. turma), bg. turmak „bivol tînăr” (după Conev 56, rom. turmac ar proveni din bg.; dar nu e de conceput că rom. ar fi luat din bg. un cuvînt creat după rom. turmă). Vezi definitia »