Definita cuvantului mura
MURÁ, murez, vb. I. Tranz. 1. A ține unele legume într-o soluție de oțet sau în saramură pentru a le face să se acrească și să se conserve. ♦ Refl. (Despre unele legume ținute în oțet sau în saramură) A deveni acru și bun de mâncat; a se acri. 2. A conserva nutrețurile în stare suculentă printr-un proces de fermentare. 3. A muia în apă plantele textile (în cursul procesului de prelucrare); apune la topit. 4. Fig. A uda tare, până la piele. – Din moare (derivat regresiv).
Sursa: DEX '98
Sursa: DEX '98
Cuvinte ce rimeaza cu mura
KITHÁRA s.f. Instrument muzical cu coarde în Grecia antică, asemănător cu lira. [< germ. Kithara, gr. kithara]. Vezi definitia »
zăgará (-ále), s. f. – 1. Margine, mal, țărm. – 2. Fleac, moft. – Var. zăgărea. Bg. zagara (Candrea), poate din numele propriu Zagara, oraș din Macedonia (Șeineanu, II, 380). Vezi definitia »
FRUSTRÁ vb. I. tr. A lipsi, a priva pe cineva de un bun, de un drept; a înșela. [< fr. frustrer, lat. frustrari]. Vezi definitia »
jurá (júr, át), vb. – 1. A întări, a promite prin jurămînt. – 2. A afirma, a declara ceva sub jurămînt. – 3. A blestema, a afurisi. – 4. A obliga sub jurămînt. – 5. A implora, a ruga fierbinte. – 6. (Refl.) A afirma, a declara solemn. – 7. (Refl.) A se angaja, a-și lua asupră. – Var. (Mold.) giura. Mr. giur, giurare, megl., istr. jur. Lat. iūrāre (Pușcariu 926; Candrea-Dens., 927; REW 4630; DAR), cf. it. giurare, prov., cat., sp., port. jurar, fr. jurer. Este dublet al lui înjura (mr. ngiur, megl. anjur), vb. (a blestema), cu pref. verbal în- (după Pușcariu, 866; Candrea-Dens., 868; Pușcariu, Dacor., VIII, 109 și DAR, acesta ar proveni din lat. iniūriāre, cf. fr. injurier › rom. injuria. Această ipoteză nu pare probabilă; în celelalte limbi romanice, vb. este neol., iar exemplul sard. ndzurdzare, dat de Pușcariu, nu are valoare, cf. Wagner 112). Der. jurat, s. m. (cetățean ales să ia parte la judecarea unor cauze penale); jurător, s. m. (martor; funcționar care a depus jurămîntul); jurămînt, s. n. (afirmare, promisiune solemnă), cf. megl. jurămint, din lat. iūramentum (Pușcariu 928; Candrea-Dens., 929; REW 4628; DAR), sau mai probabil der. intern, cu suf. -mînt, cf. crezămînt, legămînt; jurui, vb. (a promite solemn, a se angaja, a făgădui, a face o promisiune; a promite căsătorie), cuvînt folosit în Mold. și Trans., pe care Drăganu, Dacor., IV, 759-62 și DAR îl derivă din mag. gyürü „inel”, gyürüzni „a promite căsătoria” (ipoteză care lasă neexplicat primul sens, curent din sec. XVI, și care nu pare necesară, avînd în vedere sp. prometer „a se obliga”, prometido „logodnic”); juruită, s. f. (promisiune, obligație); juruință, s. f. (promisiune). – Din rom. provin mag. zsurál „a blestema” și rut. žuraty „notabil” (Candrea, Elemente, 408). Vezi definitia »
CONTRACARÁ, contracarez, vb. I. Tranz. A împiedica, a zădărnici planurile, intențiile etc. cuiva; a neutraliza. – Din fr. contrecarrer. Vezi definitia »