CULT², -Ă, culți, -te, adj. 1. Care are un nivel înalt de cultură și de cunoștințe; instruit. 2. (Despre manifestări ale oamenilor) De care dă dovadă omul cult (1); care are caracter savant, cărturăresc. 3. (În opoziție cu popular; despre muzică, poezie, literatură etc.) Creat de un autor instruit. – Din lat. cultus. Vezi definitia »

hîlt- Rădăcină expresivă, care redă zgomotul lichidului mișcat într-un recipient închis. Creație spontană. – Der. hîltîc, interj. (exprimă zgomotul lichidului); hîltîbîc, interj. (exprimă zgomotul unei căderi în apă); cf. bîldîbîc; hîltîcîi (var. hîltîci, hîltăcări), vb. (a mesteca, a agita un lichid); hîlțîna, vb. (a agita, a scutura), rezultat dintr-o încrucișare cu hîțîna; hîltiugă, s. f. (mîncare proastă), der. de la hîltîcîi ca hălăciugă de la hălăcăi (cf. pol. beltuga „amestec tulbure”). Vezi definitia »

MEGAVÓLT s. m. unitate de măsură a tensiunii electrice, de un milion de volți. (< engl. megavol) Vezi definitia »

SALT s. n. 1. mișcare bruscă, cu detentă musculară, prin care cineva se desprinde de la pământ, sărind pe loc sau deplasându-se. 2. săritură, cădere în vid (cu parașuta). 3. trecere bruscă, fără grade intermediare. ♦ ~ calitativ = moment, stadiu necesar al dezvoltării în natură, în societate și gândire, constând în schimbarea calității unui obiect sau proces, pregătită și determinată de schimbările cantitative. 4. (inform.) ruptură de frecvență care intervine într-un program ca urmare a unei instrucțiuni de înlănțuire. (< lat. saltus, it. salto) Vezi definitia »

CULT¹ s. n. 1. adorare mistică, religioasă a unor obiecte, forțe naturale, ființe reale sau fantastice ori a unor abstracțiuni personificate; act religios făcut în cinstea unei divinități. ◊ sentiment de venerație, de respect, de dragoste profundă pentru cineva sau ceva. ♦ ~ ul personalității = atitudine de admirație sistematică față de un conducător politic. 2. totalitatea ritualurilor unei religii. 3. religie, confesiune (2). (< fr. culte, lat. cultus) Vezi definitia »