ARTOTÉCĂ s. f. 1. colecție de obiecte de artă. 2. secție ce împrumută acasă tablouri și alte diverse obiecte de artă. (< artă + -tecă) Vezi definitia »

LÉUCĂ, leuci, s. f. Parte a carului formată dintr-un lemn încovoiat, cu un capăt îmbucat în osie și cu celălalt prins de loitră, spre a o sprijini. ◊ Expr. A fi lovit (sau bătut, pălit, trăsnit) cu leuca (în cap) = a) a fi zăpăcit, prostănac, idiot; b) a fi beat. – Din bg. levka. Vezi definitia »

împistritúră, împistritúri, s.f. (pop.) varietate de culori, ornament, podoabă, zugrăveală. Vezi definitia »

BRUFTUIÁLĂ, bruftuieli, s. f. (Reg. și fam.) Faptul de a bruftui. ♦ Bătaie dată cuiva. [Pr.: -tu-ia-. – Var.: bruftuluiálă s. f.] – Bruftui + suf. -eală. Vezi definitia »

língură (línguri), s. f. – 1. Obiect cu care se mănîncă. – 2. Conținutul obiectului de sub-1. – 3. Instrument de sfredelit. – 4. Plantă, Asarum europauem. – 5. (Banat) Mormoloc. – 6. Sondă, sfredel de sondare. – Mr., megl. lingură, istr. lingurę. Lat. lĭngŭla, formă atestată de Marcial, rezultată din încrucișarea dintre lĭgula „lingură” cu lingĕre „a linge” (Keller, Lat. Wolksetymologie, 85; Pușcariu 981; Candrea-Dens., 1002; REW 5036), cf. sp. legra (Corominas, III, 60; Rosetti, I, 169, crede că s-a păstrat numai în rom.). Der. lingurar, s. m. (cel ce face linguri și alte obiecte de lemn; era o specialitate a unor grupuri de țigani nomazi, care purtau acest nume); lingurică (var. linguric, lingurea), s. f. (epigastru, partea superioară a abdomenului; plantă, Cochlearia officinalis); linguraș, s. n. (Mold. de S., epigastru); linguriță, s. f.; linguroi, s. n. (polonic); linguruș, s. m. (Banat, mormoloc). Din rom. provine bg. lingur „țigan care face linguri de lemn” (Capidan, Raporturile, 132). Vezi definitia »