SUFICIÉNȚĂ, suficiențe, s. f. 1. (Rar) Faptul de a fi suficient; îndestulare. 2. Încredere, mulțumire de sine exagerată; vanitate. [Pr.: -ci-en-] – Din it. sufficienza. Vezi definitia »

VẤLFĂ s. f. v. vâlvă. Vezi definitia »

FLAGRÁNȚĂ s. f. caracterul a ceea ce este flagrant; fapt incontestabil. (< fr. flagrance) Vezi definitia »

HIDROGENOLÍZĂ s. f. reacție simultană de hidrogenare și de rupere a unei catene de atomi de carbon. (< fr. hydrogénolyse) Vezi definitia »

bîtcă (bấtci), s. f. – Coastă, povîrniș. Origine necunoscută. DAR propune, dar este puțin probabil, mag. botkó, bötök „cap, mîner”; rezultatul probabil ar fi fost *bătcău. Diculescu 181 (urmat de Scriban) se gîndește la un gepidic *bütt(i)ka, din germ. butt- (› fr. butte); însă părerea sa a fost în general respinsă. Vezi definitia »