OPRÉG, oprege, s. n. Piesă caracteristică portului popular din unele regiuni ale țării, alcătuită dintr-o bucată dreptunghiulară și îngustă de țesătură, cu franjuri colorate, purtată peste poalele cămășii, în față și în spate sau numai în spate. – Din scr. opreg. Vezi definitia »

TALVÉG, talveguri, s. n. Linia care unește între ele punctele cele mai adânci ale albiei unei ape curgătoare sau ale unei văi uscate. – Din germ. Talweg, fr. thalweg. Vezi definitia »

varég (nume etnic) s. m., pl. varégi (-regi) Vezi definitia »

EPISTRATÉG s. m. funcționar-șef al unei epistrategii. (< fr. épistratège) Vezi definitia »

jeg (jéguri), s. n. – 1. Jar, spuză. – 2. Murdărie, rapăn. Sl. žegŭ (Cihac, II, 157; Tiktin; Conev 62; Pușcariu, Dacor., VIII, 122), cf. rus. žeg „căldură”. Primul sens, rar, se păstrează încă în Banat și Trans. de Vest; cel de al doilea, este comun în Munt. – Der. jegos, adj. (murdar, răpănos). Este dublet de la jig (var. Olt. ojig, ojic), s. n. (fier, marcare a vitelor, marcă făcută cu fierul; arsură, piroză; anghină), din slov., sb. žig, cf. sl. žegati și žigati „a arde” (Cihac, II, 510, crede că sensul de „piroză” și cel de „anghină” provin din mag. gyik, ceea ce nu pare posibil fonetic); jip (var. jep), s. n. (jeg, murdărie), probabil prin încrucișarea lui jep sau jig cu lip (după Gáldi, Dict., 140, din mag. gyep); jigală (var. jivală, jihală, juvală, juhală), s. f. (vătrai), din rus. žigalo, rut. žihalo (Pușcariu, Dacor., VIII, 124); jiganie, s. f. (insectă; lighioană), probabil din sb. žiganja „înțepătură”, cf. rus. žigalka „muscă ce înțeapă” din sl. žuželica, după Miklosich, Lexicon, 201; din sl. žizek „insectă”, după Miklosich, Slaw. Elem., 22; din sl. živiti „a trăi”, cu finala de la dihanie, gînganie, după Tiktin și Scriban; de la jig cu suf. sl. -anie adăugat în rom., după Pușcariu, Dacor., VIII, 125; de la un sl. *žeganije „usturime”, după DAR); jigadină, s. f. (lighioană), încrucișare a lui jiganie, cu gadină, este cuvînt folosit de V. Voiculescu; jigăraie (var. jigăranie, jigoare, jighireală), s. f. (piroză, senzație de arsură; boală a cîinilor, ftizie), de la jig „piroză” cu diverse suf. (din sl. žigati „a arde”, după Tiktin; din bg. žegorĭ „cîine ce suferă de căldură” și din mag. zsigora „ardere”, după Pușcariu, Dacor., VIII, 123 și DAR); jigări, vb. refl. (a slăbi, a se sfriji), de la jigăraie sau jigoare, fiind efectul firesc al ftiziei (din mag. szigar „slab”, szigorodni „a slăbi”, după Cihac, II, 510 și DAR, cf. Philippide, Principii, 297); jigăreală, s. f. (slăbiciune fizică, lipsă de vlagă); țigărit, adj. (slab, jigărit), prin încrucișare cu ngr. τσιγαρίζω „a prăji, a arde”, cf. mr. țigărită „slabă”; jegăl, s. n. (piroză), din bg. žeglo; jigodie, s. f. (piroză; lighioană, termen depreciativ întrebuințat pentru animale în special pentru cîini), de la jig, prin intermediul unei der. puțin clare, probabil cu un suf. sl. (după Cihac, II, 510; Tiktin; DAR și Gáldi, Dict., 178, din mag. zsigora „ftizie a cîinilor”, explicație ce pare insuficientă fonetic); jigodit, adj. (ftizic); jigni, vb. (refl., despre grîu, a se încinge, a fermenta; refl., despre grăsimi, a rîncezi; a răni; a ofensa, a jigni), din sl. *zignuti „a arde”, cf. sb. žignuti „a înțepa” (var. jicni este un hiperurbanism care a interpretat pronunțarea greșită jigni drept greșeală similară celei de a pronunța ognă în loc de ocnă sau togmi în loc de tocmi); jigneală, s. f. (ofensă, insultă; usturime, mîncărime). Din rom. provin rut. dzigeraj (Miklosich, Wander., 14) și probabil mag. zsigora, de la forma trans. jigoare. Vezi definitia »