IMPERATÍV, -Ă adj. Care ordonă; poruncitor. ◊ (Gram.) Mod imperativ (și s.n.) = mod verbal care exprimă o poruncă, un îndemn, un sfat, o rugăminte etc.; propoziție imperativă (și s.f.) = propoziție care cuprinde un asemenea mod. // s.n. Necesitate categorică și care se impune necondiționat; obligație. ◊ (În filozofia lui Kant) Imperativ categoric = principiu aprioric al „rațiunii practice” care fixa în conștiința umană norme morale universal valabile și veșnice. [Pl. -vi, -ve. / < lat. imperativus, cf. fr. impératif]. Vezi definitia »

TARDÍV, -Ă adj. (și adv.) care apare, se întâmplă, se dezvoltă cu întârziere. (< fr. tardif) Vezi definitia »

DORMITÍV, -Ă adj., s.n. (Rar) Somnifer. [< fr. dormitif]. Vezi definitia »

FURTÍV, -Ă, furtivi, -e, adj. (Livr.) Care se face pe ascuns, pe furiș. – Din fr. furtif, lat. furtivus. Vezi definitia »

EMOTÍV, -Ă, emotivi, -e, adj. 1. Care se referă la emoție sau la afectivitate; afectiv, emoțional. 2. Care se emoționează ușor; sensibil, impresionabil. – Din fr. émotif. Vezi definitia »