Definita cuvantului imperativ
IMPERATÍV, -Ă adj. Care ordonă; poruncitor. ◊ (Gram.) Mod imperativ (și s.n.) = mod verbal care exprimă o poruncă, un îndemn, un sfat, o rugăminte etc.; propoziție imperativă (și s.f.) = propoziție care cuprinde un asemenea mod. // s.n. Necesitate categorică și care se impune necondiționat; obligație. ◊ (În filozofia lui Kant) Imperativ categoric = principiu aprioric al „rațiunii practice” care fixa în conștiința umană norme morale universal valabile și veșnice. [Pl. -vi, -ve. / < lat. imperativus, cf. fr. impératif].
Sursa: DN
Sursa: DN
Cuvinte ce rimeaza cu imperativ
DISPOZITIV CU CERNEALA SAU TONER FARA DE CARE O IMPRIMANTA NU POATE FUNCTIONA. Vezi definitia »
RECOGNITÍV, -Ă adj. (Despre un act) Prin care se recunoaște o obligație. [< fr. récognitif]. Vezi definitia »
REPREZENTATÍV, -Ă adj. 1. (despre o adunare) ai cărei membri aleși reprezintă o colectivitate și acționează în numele ei. 2. care reprezintă, ilustrează epoca, curentul etc. din care face parte. ◊ (s. f.) echipă reprezentând o asociație sportivă, o țară etc. (< fr. représentatif) Vezi definitia »
EXPLICATÍV, -Ă adj. care are rolul de a explica. ♦ notă ~ă = explicație a unui cuvânt, a unei chestiuni în legătură cu un text; dicționar ~ = dicționar în care sunt explicate sensurile și întrebuințările cuvintelor; propoziție relativă ~ă = propoziție apozitivă. (< fr. explicatif) Vezi definitia »
OSTENTATÍV, -Ă, ostentativi, -e, adj. Făcut cu intenția de a pune ceva în evidență, de a impresiona, de a provoca; demonstrativ, provocator, ostentatoriu. – Din it. ostentativo, germ. ostentativ. Vezi definitia »