ARTICULÁȚIE s.f. 1. Încheietură, legătură (mobilă) între oase. ♦ Legătură între două corpuri solide, care permite rotirea lor în jurul unui punct sau al unei axe. 2. Mod de a pronunța, de a rosti un sunet; pronunțare a unui sunet; articulare. ◊ Bază de articulație = modul de pronunțare a sunetelor, care se face într-un anumit fel în fiecare limbă sau dialect. [Gen. -iei, var. articulațiune s.f. / cf. fr. articulation, lat. articulatio]. Vezi definitia »

OCEANOLOGÍE s.f. Știință care se ocupă cu studiul complex al oceanului planetar. [Pron. -cea-, gen. -iei. / < germ. Ozeanologie, cf. gr. okeanos – ocean, logos – știință]. Vezi definitia »

POLIPECTOMÍE s.f. (Med.) Extirpare chirurgicală a polipilor (2). [Gen. -iei. / < fr. polypectomie, cf. gr. polypous – polip, ektome – excizie]. Vezi definitia »

AMFIMIXÍE s. f. reproducere sexuată prin contopirea gameților materni și paterni. (< fr. amphimixie) Vezi definitia »

MISTRÍE, mistrii, s. f. Unealtă de zidărie formată dintr-o lamă triunghiulară de oțel și un mâner, cu care se întinde mortarul pe zid. – Din ngr. mistri. Vezi definitia »