ciúdă (ciúde), s. f. – 1. (Înv.) Minunăție. – 2. (Înv.) Uimire, stupoare. – 3. Ciudățenie, lucru ciudat. – 4. Supărare, necaz. – 5. Furie, mînie. – Mr. ciudie, megl. ciudă „minunăție”. Sl. čudo „miracol” (Miklosich, Slaw. Elem., 53; Cihac, II, 58); cf. bg., sb., cr., rut., rus. čudo, mag. csudo, csoda, alb. tšudi. Din mag. pare a proveni dubletul ciondă „monstru, sperietoare”. Pentru semantism, cf. Șeineanu, Semasiol., 222. Der. ciudat, adj. (înv., minunat; ciudat, neobișnuit, singular), cf. bg. čudat (Pascu, R. crit., V, 15); ciudățenie (var. ciudăție), s. f. (ciudățenie); ciudos, adj. (minunat; ciudat); ciudesă, s. f. (înv., minunăție), din sl. čudesa; ciudotvoreț, adj. (făcător de minuni), din sl. čudotvorĭcĭ; ciudotvorenie, s. f. (înv., minune), din sl. čudotvorjenije; ciudățime, s. f. (înv., minune; ciudățenie; uimire); ciudi, vb. (a uimi; a neliniști, a intriga; a supăra, a stîrni mînie), cf. sl. čuditi sę „a se minuna”; înciuda, vb. (a supăra, a necăji). Vezi definitia »

neam de târlă expr. peior. (om) bădăran, mitocan, prost crescut. Vezi definitia »

iríță s. f. – 1. Varietate de grîu timpuriu. – 2. Cuscută, cuscuta-inului (Cuscuta europaea). – Var. ieriță. Sl. jarica, erica (Cihac, II, 149; Conev 47; Drăganu, Dacor., V, 328), cf. bg., slov., cr., rus. jarica, pol. jarzyca. Sensul al doilea este rezultat al unei confuzii cu iniță. Aceleiași rădăcini sl. îi aparține ghircă (var. hircă, ircă), s. f. (varietate de grîu timpuriu, Triticum durum), din sl. jarka, rus., rut. girka. Ariuș, adj. (timpuriu, se spune în Olt. și Banat despre anumite varietăți de mere), pe care Drăganu, Dacor., V, 328, îl derivă din sb. jaruch „timpuriu”, pare a fi suferit în fonetism influența mag. erös „tare”, de unde provine și iriș, adv. (Trans., mult, considerabil). Vezi definitia »

EGIPTEÁNCĂ, egiptence, s. f. Femeie care aparține populației de bază a Egiptului, Republicii Arabe Egipt sau populațiilor lor. – Egiptean + suf. -că. Vezi definitia »

REGÉNȚĂ, regențe, s. f. 1. Guvernare provizorie, exercitată de una sau de mai multe persoane în timpul minoratului, absenței sau bolii unui monarh; perioadă cât durează această guvernare: persoanele (sau persoana) care guvernează în această perioadă. 2. Stil în arhitectura și în artele decorative franceze la începutul sec. XVIII, caracterizat prin suplețea, grația și delicatețea elementelor decorative. – Din fr. régence. Vezi definitia »