Definita cuvantului întreba
întrebá (întréb, întrebát), vb. – 1. A pune întrebări spre a afla un răspuns. – 2. A cerceta, a examina. – 3. A cere informații, lămuriri despre, a se interesa. – Mr. ntreb, ntribare, megl. antreb, antribare, istr. ăntreb. Lat. interrogāre (Pușcariu 891; Tiktin; DAR), cf. v. fr. anterver, prov. antervar, astur. entrugar (Menéndez Pidal, RFE, 1920, 35). Este dublet al lui interoga, vb., din lat. interrogare (sec. XIX). Rezultatul g › b, care apare și în lingua › limbă, i-a făcut pe unii cercetători să se gîndească la necesitatea unei forme lat. *interguāre (Meyer-Lübke, Rom. Gramm., I, 439; Rosetti, I, 76), presupunîndu-se că numai -gu- putea trece la b; dar această supoziție nu pare întemeiată. – Der. întrebător, adj. (interogativ); întrebare, s. f. (acțiunea de a întreba; problemă, chestiune; cercetare, informare); întrebăciune, s. f. (înv., întrebare, cercetare).
Sursa: DER
Sursa: DER
Cuvinte ce rimeaza cu întreba
abá (abále), s. f. – Dimie, țesătură groasă de lînă. – Mr., megl. abă. < Tc. aba (Miklosich, Fremdw., 73; Șeineanu, II, 3; Lokotsch 2), cf. ngr. άμπᾶς, bg. aba – Der. abager, s. m. (persoană care fabrică sau vinde țesături; croitor); abagerie, s. f. (fabrică sau prăvălie de țesături); abagiu, s. m. (persoană care fabrică sau vinde țesături). Vezi definitia »
AUCÚBA s. m. arbust cu frunze coriacee, verzi și cu pete galbene, din Japonia, cultivat ca gard viu. ◊ (adj.) mozaic ~ = boală a cartofului, tomatelor etc. produsă de un virus, prin pete galbene pe frunze. (< fr. aucuba) Vezi definitia »
REPROBÁ, reprób, vb. I. Tranz. A dezaproba un act, o acțiune; a respinge, a condamna. – Din lat. reprobare Vezi definitia »
A SE MASTURBA a se autosesiza, a avea manivelă, a o bate la cap, a o ciocăni în vârf, a o da cu capu’ de toți pereții, a da cu mucii de faianță, a da cu sacâz, a-i da în cap lui chelu’ / lui mutu’, a o da pe sub mână, a duce copiii la piscină, a face bătături în palmă, a face laba, a face manivelă / zgudu, a freca gherțoiu’, (d. femei) a-și întărâta ghiocelul, a juca table, a o lua în mână, a o lua la labă, a planta copii, (d. femei) a pune degetul la omidă, a pune faianță, a se uita în ghioc, a o zăpăci. Vezi definitia »
îmbuibá (îmbúib, îmbuibát), vb. – 1. A ghiftui, a îndopa cu mîncare. – 2. (Refl.) A mînca lacom, în exces. – 3. A crește din abundență, a se înmulți. Origine necunoscută. Nici una din explicațiile date pînă acum nu pare mulțumitoare. După Densusianu, Archiv. lat. Lex., XII, 425, Din lat. bubia, glosare incertă a lui „sfîrc”, pe baza unui der. *imbubiāre, cf. Pușcariu 72 și REW 4286a; însă autorul a renunțat mai tîrziu la această ipoteză, convingîndu-se că glosarea era incorectă. După Giuglea, Dacor., II, 632-37, din lat. imbuĕre, prin intermediul unei forme pop. *imbuviāre, cf. DAR, și Rosetti, I, 167, care stabilește o legătură cu lat. bubῑre „a umfla”. Sub aspect semantic, cuvîntul oferă o identitate perfectă cu buieci, cf. buiac; însă explicația fonetică este dificilă cf. sl. buiti sę „a trăi înconjurat de plăceri”, cu care DAR admite că s-a încrucișat. Vezi definitia »